Umberto Eco – Numele trandafirului

călugăraş, nu primisem chiar şi eu, la Melk, de la un călugăr mai
în vîrstă, foi de hîrtie cu versuri care de obicei se trimit femeilor ?
Juruinţele monahale ne ţin departe de cloaca aceea de vicii care
este trupul femeii, dar adesea ne poartă spre alte greşeli. Pot eu,
oare, în sfîrşit, să nu recunosc că bătrîneţea mea este şi astăzi
chinuită de diavolul meridian cînd mi se întîmplă să întîrzii cu
privirea în cor asupra chipului imberb al unui novice, curat şi
proaspăt ca o copilă ?
Spun aceste lucruri nu pentru a pune la îndoială alegerea ce am
făcut pentru a mă dedica vieţii de călugăr, ci pentru a justifica
greşelile multora cărora această sfîntă povară li se pare
apăsătoare. Poate pentru a justifica păcatul cel îngrozitor al lui
Berengario. Dar se pare, după Bencio, că acest călugăr îşi
săvîrşea păcatul într-un chip şi mai dezgustător, adică folosind
armele şantajului pentru a dobîndi de la alţii ceea ce virtutea şi
mediul înconjurător ar fi trebuit să-i sfătuiască să nu dăruiască.
Deci, mai de mult călugării făceau glume pe seama acelor priviri
dulci pe care Berengario le arunca lui Adelmo, care se Pare că era
foarte atrăgător. în timp ce Adelmo, cu totul îndrăgostit de munca
lui, singura de la care aştepta mulţumire, se îngrijea prea puţin
de patima lui Berengario. Dar Poate, cine ştie, el nu bănuia că
sufletul său, în străfunduri, îl mdemna la aceeaşi fărădelege. Fapt
e că Bencio ne-a spus că surprinsese un dialog între Adelmo şi
Berengario, în care
139
Berengario, referindu-se la un secret pe care Adelmo îi cerea să i-l
destăinuie, îi propunea ruşinosul tîrg pe care lectorul cel mai
neprihănit şi-l poate închipui. Şi se pare că Bencio a auzit din
gura lui Adelmo vorbe de învoire, spuse aproape cu plăcere. Ca şi
cum, se încumeta Bencio să ne spună, Adelmo n-ar fi voit altceva
de fapt, şi i-ar fi ajuns să găsească un motiv oarecare pentru a se
învoi la pofta carnală. Semn, argumenta Bencio, că secretul lui
Berengario trebuie să fi privit nişte taine ale ştiinţei, aşa încît
Adelmo să poată nutri iluzia de a se învoi cu un păcat al cărnii
pentru a satisface o necesitate a intelectului. Şi, a adăugat Bencio
cu un surîs, de cîte ori nu era el frămîntat de dorinţe ale
intelectului atît de violente încît, ca să şi le satisfacă, ar fi primit
să le alăture dorinţe carnale ce nu erau ale sale, ba erau chiar
împotriva propriei sale dorinţe carnale.
— Nu există momente, l-a întrebat pe Guglielmo, în care domnia
ta ai face chiar şi lucruri ruşinoase pentru a avea în mînă o carte
pe care o cauţi de ani de zile ?