Umberto Eco – Numele trandafirului

Persecuţi sunt me.
Adjuva me, Domine,
Deus meus salvum me
fac propter magnam misericordiam tuam.
M-am întrebat dacă Abatele nu alesese anume acel antifon să fie
cîntat chiar în noaptea aceea, cînd încă se mai aflau de faţă, la
serviciul divin, invitaţii principilor, pentru a aminti cum de secole
ordinul nostru a fost gata oricînd să reziste la persecuţiile celor
puternici, datorită legăturii sale privilegiate cu Dumnezeu,
Domnul luptătorilor. Şi, într-adevăr, începutul cîntecului a dat o
mare impresie de putere.
Pe prima silabă se a început un cor lent şi solemn de zeci şi zeci
de voci, al cărui sunet jos a umplut naosurile şi a plutit deasupra
capetelor noastre şi în acelaşi timp părea să izvorască din inima
pămîntului. Şi nu s-a întrerupt pentru că, în timp ce alte voci
începeau să ţese, pe linia aceea profundă şi continuă, o serie de
vocalize şi modulaţii, el — teluric — continua să domine şi nu a
încetat tot timpul cît trebuie unui recitator cu voce cadenţată şi
domoală să repete de douăsprezece ori Ave Măria. Şi parcă
dezlegate de orice teamă pentru neîncrederea pe care această
tenace silabă, alegorie a duratei eterne, o dădea celor ce se rugau,
celelalte voci (şi în special cele ale novicilor), pe temelia aceea
solidă de piatră, înălţau cuspide, coloane, stîlpi de neume lichide
şi sub-punctate. Şi în timp ce sufletul meu se ameţea de plăcere
la vibrarea unui climacus, sau a unui porrectus, a unui torculus
sau a unui salicus, vocile acelea păreau să-mi spună că sufletul
(al celor care se rugau şi al meu, care ascultam), neputînd să
reziste la exuberanţa sentimentului, se sfîşia prin ele ca să-şi
exprime bucuria, durerea, slava, dragostea, cu izbucniri de
sonorităţi suave. între timp, încăpăţînata
îndîrjire a vocilor chtonice nu slăbea, ca şi cum prezenţa
ameninţătoare a duşmanilor, a celor puternici care împilau
poporul lui Dumnezeu, ar fi rămas nehotărîtă. Pînă cînd acea
neptunică clocotire a unei singure note a părut învinsă, sau
măcar convinsă de triumful aleluiatic al celor ce se opuneau şi sa
transformat într-un maiestuos şi fără de greş acord şi într-o
neumă potolită.
După ce a fost rostit cu o greutate aproape întunecată cuvîntul
„sederunt" s-a înălţat în aer celălalt, „principes", într-un calm
deplin şi serafic. Nu m-am mai întrebat care să fi fost cei
puternici care vorbeau împotriva mea (a noastră); pierise, se