Umberto Eco – Numele trandafirului

violenţei şi tot aşa şi călugăraşii. Dar sînt sigur că pe vremea
lui fra Dolcino s-au amestecat în grupul lui mulţi care dăduseră
deja ascultare predicilor valdezilor sau ale călugăraşilor. Oamenii
simpli nu pot să-şi aleagă erezia, Adso, ci se adună pe lîngă cine
predică pe meleagurile lor, pe lîngă cine trece prin satul sau prin
piaţa lor. Şi tocmai din asta trag profit duşmanii lor. A înfăţişa în
ochii poporului o singură erezie, care poate că îndeamnă în
acelaşi timp şi îndepărtarea plăcerii carnale, dar şi comuniunea
trupurilor, este o foarte bună artă de a predica, pentru că îi arată
pe eretici drept o singură împletire de contradicţii drăceşti care
lovesc dureros în simţămîntul tuturor.
— Deci nu există o legătură între ei şi doar prin amăgirea
diavolului un om simplu, care ar fi dorit să fie gioachinist sau
spiritual, cade în mîinile catarilor sau viceversa ?
— Ba nu e aşa. Haide s-o luăm de la început, Adso, şi te asigur că
încerc să-ţi lămuresc un lucru despre care nici eu nu cred că
deţin adevărul. Cred că greşeala este să crezi că mai întîi apare
erezia, apoi vin cei simpli care i se dăruiesc şi se încarcă de
păcate. De fapt, la început apare condiţia oamenilor simpli, apoi
vine erezia.
— Şi cum aşa ?
— Tu ştii bine ce-i înţelegerea constituirii poporului lui
Dumnezeu. O turmă mare, oi bune şi oi rele, ţinute în frîu de
cîinii ciobăneşti, soldaţii, sau puterea temporală, împăratul şi
seniorii, sub conducerea păstorilor, clericii, interpreţii cuvîn-tului
lui Dumnezeu. Imaginea e deplină.
201
— Dar nu e adevărat. Păstorii se luptă cu cîinii pentru că fiecare
dintre ei vrea drepturile celorlalţi.
— Aşa este. Şi tocmai asta face nesigură natura turmei. Ocupaţi
cum sînt să se sfîşie pe rînd, cîinii şi păstorii nu mai au grijă de
turmă. O parte din ea rămîne afară.
— Cum afară ?
— La margine. Ţăranii nu mai sînt ţărani pentru că nu mai au
pămînt sau ceea ce au nu le mai dă de mîncare. Orăşenii nu mai
sînt orăşeni pentru că nu mai aparţin nici unei meserii, nici altei
bresle, sînt poporul de jos, prada fiecăruia. Ai văzut vreodată pe
cîmp grupuri de leproşi ?
— Da, o dată am văzut o sută împreună. Diformi, cu carnea
putrezindu-le, albicioasă toată, şi tîrîndu-se în cîrjele lor, cu
pleoapele umflate, ochii sîngerii, nici nu vorbeau, nici nu ţipau:
chiţcăiau ca şoarecii.