Umberto Eco – Numele trandafirului

înlocuia acum în naos întunericul nopţii.
Cîntam cuvintele cărţii sfinte şi, în timp ce mărturiseam credinţă
întru Cuvîntul venit să-i ilumineze pe oameni, mi se părea că
astrul zilei invada cu toată scînteierea lui întreg templul. Lumina,
încă absentă, mi se părea că străluceşte în cuvintele cîntării, crin
mistic ce se întredeschidea parfumat între liniile ascuţite ale
bolţilor. „Mulţumescu-Ţi Ţie, Doamne, pentru clipa aceasta de
bucurie neţărmurită !" m-am rugat eu în tăcere, iar sufletului
meu i-am spus : „Şi tu, nerodule, de ce te temi ?"
Pe neaşteptate s-au ridicat nişte strigăte dinspre portalul de
miazănoapte. M-am întrebat cum se poate ca slugile, pre-gătinduse
de treabă, să tulbure astfel slujba. în acel moment au intrat
trei porcari, cu chipurile cuprinse de groază, şi s-au apropiat de
Abate, şoptindu-i ceva. Mai întîi Abatele i-a liniştit cu un gest, ca
şi cum n-ar fi vrut să întrerupă slujba; dar au intrat alţi slujitori
şi strigătele au devenit şi mai puternice:
— E un om, un om mort! spunea cineva; şi alţii: - Un călugăr, nai
văzut încălţările ?
Cei care se rugau au tăcut, Abatele a ieşit în grabă, făcînd semn
chelarului să vină după el. Guglielmo a pornit după ei, dar acum
şi ceilalţi călugări îşi părăseau stranele şi se nă-Pusteau afară.
Cerul era limpede, şi zăpada de pe jos făcea esplanada şi
luminoasă. în spatele corului, în faţa cocinilor, unde inte trona
hîrdăul cel mare cu sînge de porc, un obiect
107
ciudat, în formă parcă de cruce, se ivea la marginea vasului, ca şi
cum ar fi fost doi pari înfipţi în pămînt care se acoperă cu zdrenţe
ca să sperie păsările.
De fapt erau două picioare omeneşti, picioarele unui bărbat
cufundat cu capul în jos în hîrdăul cu sînge.
Abatele a poruncit să se scoată cadavrul din lichidul spurcat
(întrucît, din păcate, nici o făptură vie n-ar fi putut ! rămîne în
poziţia aceea neruşinată). Porcarii, încurcaţi, s-au 1 apropiat de
marginea vasului şi, mînjindu-se de sînge, au tras din el bietul
lucru însîngerat. Aşa cum mi se spusese, \ amestecat ca să
poată fi numaidecît vărsat, şi lăsat la frig, sîngele nu se brînzise,
dar stratul care acoperea cadavrul era acum pe cale să se
întărească, îi îmbiba veşmintele, îi făcea chipul de nerecunoscut.
Un servitor s-a apropiat cu o găleată de apă şi a aruncat-o pe faţa
bietului mort. Un altul s-a apropiat cu o cîrpă să-i şteargă chipul.
Şi înaintea ochilor noştri a apărut obrazul alb al lui Venanzio din
Salvemec, ştiutorul de carte grecească cu care stătuserăm de