Umberto Eco – Numele trandafirului

Ziua a treia Sexta
în care Adso ascultă mărturiile lui Salvatore, care nu se pot rezuma
în puţine cuvinte, dar care îi inspiră multe meditaţii îngrijorătoare
în timp ce mîncam, l-am văzut într-un colţ pe Salvatore, care se
vedea bine că se împăcase cu bucătarul, devorînd, plin de
bucurie, o plăcintă cu carne de oaie. Mînca de parcă nu mai
mîncase niciodată în viaţa lui, nelăsînd să cadă nici o firimitură,
şi părea să-l slăvească pre Domnul Dumnezeu pentru întîmplarea
aceea nemaipomenită.
Mi-a făcut semn şi mi-a spus, în limbajul acela neobişnuit al lui,
că mînca pentru toţi anii în care ţinuse post. I-am pus cîteva
întrebări. Mi-a vorbit despre o copilărie foarte dureroasă într-un
sat în care aerul era rău, ploile cădeau mai tot timpul şi cîmpurile
putrezeau, în timp ce aerul era otrăvit de miasme ucigătoare. Au
fost acolo, după cîte am înţeles, inundaţii anotimpuri de-a rîndul,
încît pe cîmpuri nu mai existau brazde, şi dintr-o baniţă de
seminţe se scotea o jumătate, şi apoi din jumătatea aceea nu se
mai alegea nimic, chiar şi seniorii aveau chipurile palide ca ale
săracilor, deşi, a observat Salvatore, săracii mureau în număr
mai mare decît seniorii, poate (a spus el zîmbind) pentru că erau
mai numeroşi... O măsură costa cincisprezece soldi, o baniţă,
şaizeci de soldi, predicatorii vesteau sfîrşitul lumii, dar părinţii şi
bunicii lui Salvatore îşi aminteau că aşa fusese şi în alte daţi,
astfel încît traseră concluzia că lumea era mereu pe sfîrşite. Şi
aşa, după ce au mîncat toate blestematele de păsări şi toate
animalele spurcate care se puteau găsi, s-a pornit vorbă că unii,
în sat, începuseră să dezgroape morţii. Salvatore da lămuriri cu
mare pricepere, de parcă ar fi fost un histrion, cum se puseseră
să facă acei homeni malissimi, care scurmau cu degetele pămîntul
din cimitire, a doua zi după ce-şi dădea sfîrşitul cîte unul.
„Gnam!" spunea, şi muşca din plăcinta cu
188
carne de oaie, dar eu vedeam pe faţa lui strîmbătura disperatului
care mînca din cadavru. Şi apoi, nemulţumiţi de a scociorî în
pămîntul sfînt, alţii, mai răi decît primii, ca nişte tîlhari de
drumul mare, se tupilau în pădure ca să le sară în spinare
călătorilor. „Zac!", făcea Salvatore, cu cuţitul la gît, şi ;Gnam!". Şi
cei mai răi dintre cei răi îi momeau pe copii cu cîte un ou sau
vreun măr şi nu le mai lăsau nici oasele, dar, cum a ţinut
Salvatore să mă lămurească imediat şi foarte serios, după ce-i
frigeau mai întîi. A povestit despre unul care a venit în sat să
vîndă carne friptă pe puţini bani şi toţi nu ştiau cum să se