Umberto Eco – Numele trandafirului

îmi şopteam singur, şi am fost în braţele ei, şi am căzut amîndoi
pe podeaua goală a bucătăriei şi nu ştiu dacă prin vrerea mea sau
prin priceperea ei, m-am trezit eliberat de rasa mea de novice şi
nu am mai avut ruşine de trupurile noastre et cuncta erant bona.
Şi ea m-a sărutat cu sărutările gurii sale, şi dragostele ei au fost
cu mult mai delicioase decît vinul, şi mireasmă
247
delicioasă erau parfumurile ei, şi era frumos gîtul ei printre perle,
şi obrajii săi printre şiraguri, cît de frumoasă eşti, iubito, cît de
frumoasă, ochii tăi sînt porumbiţe (spuneam), şi arată-mi faţa ta,
şi lasă-mă să-ţi aud glasul, fiindcă vocea ta e ca o cîntare, şi faţa
ta e fermecătoare, m-ai făcut nebun de iubire, surioară, m-ai
înnebunit doar cu o privire, cu un singur lănţug al gîtului tău,
fagure ce picură sînt buzele tale, miere şi lapte este limba ta,
parfumul respiraţiei tale tocmai ca al merelor este, sînii tăi ca
nişte ciorchini de struguri, cerul gurii tale e vin ales care
pătrunde pînă-n dragostea mea şi-ţi curge pe buze şi pe dinţi...
Izvor de grădină, nard şi şofran, scorţişoară şi cuişoare, smirnă şi
aloe, eu mîncam fagurele meu şi mierea mea, beam vinul meu şi
laptele meu, cine era, cine era oare această fată care se ridica
precum aurora, frumoasă ca luna, strălucitoare ca soarele,
teribilă ca o ceată de stegari ? Oh, Doamne, cînd sufletul îţi este
răpit, atunci singura virtute este să iubeşti ceea ce vezi (nu e
adevărat ?), cea mai mare fericire că ai ceea ce ai, atunci viaţa
fericită se bea din izvoarele ei (nu s-a spus aşa?), atunci se gustă
adevărata viaţă care, după viaţa aceasta muritoare, ne va reveni
să trăim alături de îngeri în nemurire... Aceasta gîndeam şi mi se
părea că profeţiile se adevereau, în sfîrşit, în vreme ce fata mă
copleşea cu dulceţuri de nedescris, şi era ca şi cînd trupul meu ar
fi fost tot un ochi înainte şi altul îndărăt şi vedeam dintr-o dată
tot ce mă înconjura. Şi mă gîndeam că de la acest lucru, care e
dragostea, provin în acelaşi timp unitatea şi suavitatea, şi binele,
şi sărutul, şi unirea, cum auzisem vorbindu-se, dar credeam că
este vorba de altceva. Şi doar pentru o clipă, în timp ce bucuria
mea se pregătea să ajungă la zenit, mi-am amintit că poate
experimentam, şi noaptea, posedarea demonului de la amiază,
condamnat în sfîrşit să se arate chiar în chipul său de demon
inimii care întreabă, în extaz, „Cine eşti?", el care ştie să răpească
inima şi să înşele trupul. Dar numaidecît m-am convins că
drăceşti nu erau decît îndoielile mele, pentru că nimic nu putea
să fie mai drept, mai bun, mai sfînt decît ceea ce încercam eu,
lucru a cărui dulceaţă sporea din moment în moment. Aşa cum o