Umberto Eco – Numele trandafirului

vor trebui nici măcar lămurite cu totul, o dată ce s-a arătat atît de
limpede (aşa cum facem noi acum) că erezia celor ce au predicat
şi predică sărăcia, împotriva învăţăturilor papei şi a bulelor sale,
nu poate să ducă decît la opere nelegiuite. Aceasta vor trebui să
înveţe cei credincioşi, şi asta îmi va fi de ajuns. Mărturiseşte.
A fost clar, odată ajunşi aici, ce voia Bernardo. Fără să-l
intereseze cîtuşi de puţin cine-i ucisese pe ceilalţi călugări, voia
doar să demonstreze că Remigio împărtăşea, într-un fel sau altul,
ideile susţinute de teologii împăratului. Şi după ce arătase
legătura dintre acele idei, care erau şi ale capitulului de la
Perugia, şi cele ale călugăraşilor şi ale dolcinienilor, şi arătase că
un singur om, în abaţia aceea, participase la acele erezii şi fusese
făptaşul multor fărădelegi, el ar fi dat în felul acesta o lovitură dea
dreptul mortală propriilor adversari. M-am uitat la Guglielmo şi
am înţeles că înţelesese, dar că nu putea face nimic, chiar dacă
prevăzuse toate acestea. M-am uitat la Abate şi l-am văzut
întunecat la faţă: îşi dădea seama, cu întîrziere, că fusese şi el
prins într-o capcană, şi că însăşi autoritatea lui de mijlocitor se
ducea de rîpă acum cînd apărea ca stăpînul unui loc în care toate
infamiile secolului se adunaseră laolaltă. Cît îl priveşte pe chelar,
nu mai ştia acum care era delictul de care vrea să scape. Dar
poate că în clipa aceea el nu a fost în stare să facă nici un calcul,
strigătul care i-a ieşit din gură a fost strigătul sufletului său şi în
el şi prin el îşi descărca ani de îndelungi şi tăinuite remuşcări.
Sau, după o viaţă de nesiguranţă, entuziasme şi deziluzii, ticăloşii
şi trădări, pus în faţa dezastrului său de neocolit, hotăra să
profeseze credinţa tinereţii sale fără să se mai întrebe dacă era
dreaptă sau greşită, ci ca şi cum ar fi vrut să-şi arate sie însuşi că
e în stare să creadă în ceva.
— Da, e adevărat, a strigat, am fost cu Dolcino şi i-am împărtăşit
fărădelegile, greşelile, poate eram nebun, socoteam că dragostea
pentru Domnul Dumnezeu e totuna cu nevoia de libertate şi cu
ura pentru episcopi, e adevărat, dar sînt nevinovat de cele ce s-au
petrecut în abaţie, jur asta!
— Totuşi am dobîndit cîte ceva, a spus Bernardo. Deci tu admiţi
că ai practicat erezia lui Dolcino, a vrăjitoarei Margherita
şi a tovarăşilor lor. Tu admiţi că ai fost cu ei, în timp ce lîngă
Trivero spînzurau mulţi credincioşi ai lui Christos, printre care
un copil nevinovat de zece ani ? Şi cînd au spînzurat alţi bărbaţi,
de faţă fiind nevestele şi părinţii lor, pentru că nu voiau să fie
judecaţi de cîinii aceia ? Şi pentru că, orbiţi de furia voastră şi de