Umberto Eco – Numele trandafirului

căruia Phalaris putea să-i ardă pe cei care i se împotriveau.
Gemetele victimelor păreau mugetul taurului etc.
Este evident că Eco nu a folosit întîmplător această aluzie
mitologică. Abbone, abatele şi tiranul abaţiei, care îngăduia uciderea
călugărilor săi numai ca prestigiul său de conducător să nu
sufere, îşi sfirşeşte viaţa printr-un act justiţiar (şi cam romantic)
al Scriitorului, nu alungat ca tiranul grec, ci ars înăuntrul taurului-tainiţă
de bibliotecă, aşa cum murise, ca primă victimă!,
însuşi Perillos, făuritorul taurului de tortură.
Ar fi putut fi deci o notă instructivă, care ar fi sporit plăcerea
lecturii. Dar cum am fi putut da o asemenea notă, fără să dăm
notele de rigoare la lucruri mult mai importante din text? Să
vorbim despre Phalaris, care nu este decît o metaforă, în definitiv,
o podoabă în plus la multele pe care le are textul lui Eco, şi să nu
spunem nimic despre personalităţi mult mai importante, şi reale,
care nu numai că alcătuiesc scheletul ideologic al cărţii, dar fac şi
istorie ? Cum am putea, deci, în acest caz, să nu spunem nimic
despre un Ubertino da Casale, bunăoară? Personalitate de o
însemnătate covîrşitoare pentru Evul Mediu italian, Ubertino,
călugăr franciscan deosebit de cultivat, şef al spiritualilor despre
care se vorbeşte atît în carte, a fost şi un filosof şi un scriitor
remarcabil, pe care noi l-am uitat. Opera sa principală, Arbor
vitae crucifixae Jesu, scrisă în 1305, influenţează întreaga spiritualitate
a epocii, şi pe Dante însuşi (Eco îl pune pe Adso să
spună că multe versuri ale lui Dante nu erau, după opinia
contemporanilor, decît nişte „parafraze ale unor rînduri scrise de
Ubertino"). Nu întîmplător Dante îl întîlneşte în Paradis (XII, 124)
şi nu în altă parte, în poemul său.
Iată, aşadar, că notele ar fi trebuit să privească nu numai, sau nu
în primul rînd, citatele latineşti sau din alte limbi, de care
vorbeam la început, ci şi nenumăratele aluzii, citate şi trimiteri
declarate sau, în cele mai multe cazuri, ascunse, la ştiinţele,
disciplinele şi activităţile epocii, la care se referă nu numai fiecare
pagină, ci aproape fiecare rînd.
Or, în acest caz, corpul de note ar fi fost nu numai enorm, greoi
sau disproporţionat, ci ar fi înghiţit literalmente textul, făcînd
lectura imposibilă. Travaliul acesta s-ar fi transformat într-o
vastă şi savantă comunicare academică, la care s-ar fi cerut să
colaboreze o echipă de specialişti în foarte multe domenii.
Străduindu-se să surprindă şi să aprofundeze toate aceste aluzii,
referiri şi trimiteri, pentru a putea transmite cît mai corect şi mai
integral textul în polisemia lui, traducătorul a evitat notele nu