Umberto Eco – Numele trandafirului

419
Sfîntului Vitalie, o coastă a Sfintei Sofia, bărbia Sfîntului Eoban,
partea de sus a scapulei Sfîntului Crisostom, inelul de logodnă al
lui Iosif, un dinte al Botezătorului, toiagul lui Moise, o dantelă
ruptă şi delicată de la rochia de nuntă a Fecioarei Măria.
Apoi alte lucruri care nu erau relicve, dar reprezentau pentru
totdeauna mărturii ale minunilor şi ale fiinţelor minunate din
locuri îndepărtate, aduse la abaţie de călugări care călătoriseră
pînă la cele mai îndepărtate margini ale lumii: un vasilisc şi o
hidră împăiate, un corn de unicorn, un ou pe care un eremit îl
găsise în alt ou, o bucată din mana care i-a hrănit pe evrei în
pustiu, un dinte de balenă, o nucă de cocos, umărul unui animal
dinaintea potopului, colţii de fildeş ai unui elefant, coasta unui
delfin. Şi apoi alte relicve pe care nu le-am recunoscut, la care
erau mai preţioase poate relicvariile, unele (socotind după felul
cum erau lucrate înăuntru, în argint înnegrit) foarte vechi, un şir
nesfîrşit de oase, de stofe, de lemne, de metale, de sticle. Şi
borcane cu pulberi întunecate, dintre care unul conţinea, după
cum am aflat, rămăşiţele cetăţii Sodoma, după ce arsese, iar
altul, var din zidurile Ierihonului. Toate, chiar şi cele mai
distruse, fiind lucruri pentru care un împărat ar fi dat chiar mai
mult decît o feudă, şi care alcătuiau o rezervă de nesfîrşit renume
şi de o adevărată bogăţie materială pentru abaţia care le găzduia.
Continuam să mă preumblu uluit, de colo-colo, în timp ce Nicola
încetase acum să ne arate obiectele, care erau lămurite fiecare de
cîte o plăcuţă, liber acum să rătăcesc, aproape la întîmplare, prin
rezerva tezaurului acela de minunăţii de nepreţuit, cercetînd
uneori lucrurile acelea în plină lumină, alteori abia zărindu-le în
semiîntuneric, cînd slujitorii lui Nicola se mutau în alt loc al
criptei cu torţele lor. Eram fermecat de cartilagiile acelea
îngălbenite, mistice şi respingătoare totodată, transparente şi
tainice, de acele fîşii de îmbrăcăminte din epoci străvechi,
decolorate, rărite, uneori răsucite în vreun flacon asemenea unui
manuscris îngălbenit, de acele materiale fărâmiţate care păreau
totuna cu stofa pe care erau aşezate, resturi sfinte ale unei vieţi
care a fost animală (şi raţională), şi acum prizoniere în căsuţe de
cristal sau de metal, care mimau în mărunta lor dimensiune
îndrăzneala catedralelor de piatră, cu turnurile şi turlele lor, care
păreau şi ele prefăcute în substanţe minerale. Deci aşa aşteaptă
trupurile sfinţilor îngropaţi reînvierea cărnii ? Deci din aceste
sfărîmături aveau să fie refăcute acele organisme care în
fulgerarea viziunii dumnezeieşti, recăpătînd fiecare