Umberto Eco – Numele trandafirului

ce am vorbit cu chelarul, m-a uimit faptul că şi aici se aminteşte
despre oamenii simpli şi de ţărani ca posedînd un adevăr deosebit
de cel al înţelepţilor.jDhelarul a dat de înţeles că o ciudată
cîrdăşie îl leagă de Malachia. Oare să fi ascuns Malachia vreun
text eretic pe care să i-l fi încredinţat Remigio? Atunci Venanzio
ar fi citit şi adnotat cine ştie ce tainice instrucţiuni care să adune
vreo comunitate de oameni răi şi ticăloşi în vreo revoltă împotriva
a tot şi a tuturor. Dar...
— Dar?
— Dar două fapte stau împotriva acestei ipoteze a mea. Unul e că
Venanzio nu părea interesat în asemenea chestiuni; el era un
traducător de texte greceşti, nu un predicator de erezii. Celălalt
este că fraze ca acelea despre mofturile muiereşti, despre piatră
şi despre greieri n-ar putea fi explicate de această ipoteză...
— Poate că sînt enigme cu alt înţeles, i-am propus eu. Sau aveţi
şi o altă ipoteză?
— O am, dar încă e nedesluşită. Mi se pare, citind această
pagină, că am mai citit unele dintre cuvintele astea, şi îmi revin
în minte fraze asemănătoare pe care le-am mai întîlnit altundeva.
Mi se pare chiar că foaia aceasta vorbeşte despre ceva de care s-a
mai vorbit zilele trecute... dar nu-mi amintesc ce anume. Trebuie
să mă gîndesc la asta. Poate că trebuie să citesc alte cărţi.
— Cum aşa ? Ca să ştiţi ce spune o carte trebuie să citiţi alte
cărţi ?
— Uneori se poate face şi aşa. Adesea cărţile vorbesc despre alte
cărţi. Adesea o carte nevătămătoare este ca o sămînţă, care
înfloreşte într-o carte vătămătoare, sau invers, este un fruct dulce
al unei rădăcini amare. Nu ai putea, citindu-l pe Albert, să ştii ce
ar fi putut spune Toma? Sau citindu-l pe Toma, ce ar fi putut să
spună Averroes ?
— Aşa este, am spus eu, minunîndu-mă. Pînă atunci crezusem că
orice carte vorbea despre lucrurile, omeneşti sau dumnezeieşti, ce
se află în afara cărţilor. Acum mă dumiream că nu arareori cărţile
vorbesc despre cărţi, sau e ca şi cum ar vorbi între ele. în lumina
gîndului acestuia, biblioteca mi s-a părut şi mai neliniştitoare.
Era deci locul unui îndelungat şi secular murmur, al unui dialog
de nedesluşit între pergament şi pergament, un lucru viu, un
receptacul de puteri de nestăpînit de o minte omenească, tezaur
de taine emanate de atîtea minţi, sau supravieţuind morţii celor
care le făcuseră sau le mijlociseră apariţia.
— Dar atunci, am spus, la ce foloseşte să ascunzi cărţi, dacă de
la cărţile obişnuite se ajunge la cele de taină ?