Umberto Eco – Numele trandafirului

sens.
Mi-a arătat pergamentul, pe care era scris mesajul cu litere mari,
latineşti: Secretam finis Africae manvs svpra idolvm age primvm et
septimvm de qvatvor.
— E clar? a întrebat.
— Mîna deasupra idolului acţionează asupra primului şi al celui
de-al şaptelea din cei patru, am repetat, scuturînd din cap. Nu e
clar deloc.
— Păi da. Ar trebui, în primul rînd, să ştim ce înţelegea Venanzio
prin idolum. O imagine, o nălucă, o figură? Şi apoi, ce vor fi fiind
aceşti patru care au un prim şi un al şaptelea ? Şi ce trebuie
făcut cu ele ? Să le mişti, să le împingi, să le
tragi?
— Aşa că nu ştim nimic, şi ne-am întors de unde am plecat,
am spus eu cu destulă neplăcere.
Guglielmo s-a oprit şi m-a privit cu un aer nu prea
binevoitor.
— Băiatul meu, a spus, ai în faţa ta un biet franciscan care cu
modestele lui cunoştinţe şi cu acea puţină pricepere pe care o
datorează neţărmuritei puteri a lui Dumnezeu a izbutit, în cîteva
ore, să descifreze o scriere secretă pe care autorul ei era
încredinţat că o făcuse ermetică pentru toţi, în afară de el... şi tu,
ticălos nenorocit şi neştiutor de carte, îţi îngădui să spui că neam
întors de unde am plecat ?
Mi-am cerut iertare foarte încurcat. Rănisem vanitatea maestrului
meu, şi ştiam cît de mîndru se ţinea pentru iuţeala şi siguranţa
deducţiilor sale. Guglielmo săvîrşise cu adevărat o operă demnă
de admiraţie şi nu era vina lui că foarte vicleanul Venanzio nu
numai că ascunsese ceea ce descoperise sub veşmintele unui
alfabet zodiacal încîlcit, dar elaborase şi o enigmă de nedescifrat.
— N-are a face, n-are a face, nu-ţi cere iertare, m-a întrerupt
Guglielmo. De fapt, ai dreptate, ştim încă prea puţin. Sa mergem.
210
Ziua a treia Vesper
în care se vorbeşte iar cu Abatele, Guglielmo are unele idei
mirobolante pentru a descifra enigma labirintului şi încheie discuţia
în chipul cel mai raţional. Apoi se cinează casio in pastelletto
Abatele ne aştepta cu un aer întunecat şi preocupat. Avea în
mînă o hîrtie.