Umberto Eco – Numele trandafirului

Ne-am întors în camera oglinzii şi am cotit spre a treia uşă prin
care ni se părea că nu trecuserăm înainte. Am văzut în faţa
noastră un şir de trei sau patru camere, şi-n ultima ara zărit o
lumină slabă.
— E cineva acolo ! am spus cu o voce sufocată.
— Dacă este, şi-a dat seama de felinarul nostru, a spus
Guglielmo, acoperind totuşi flacăra cu mîna. Am rămas locului
174
un minut sau două. Geana de lumină continua să tremure uşor,
dar fără să se facă mai mare sau mai slabă.
— Poate e doar o lampă, a spus Guglielmo, din acelea puse să-i
convingă pe călugări că biblioteca este locuită de sufletele celor
răposaţi. Dar trebuie ştiut. Tu stai aici şi acoperă felinarul, eu mă
duc înainte, cu grijă.
încă ruşinat de figura făcută înaintea oglinzii, am vrut să roă spăl
de ruşine în ochii lui Guglielmo.
— Nu, mă duc eu, am spus, dumneavoastră rămîneţi aici. Voi
umbla cu băgare de seamă, sînt mai mic şi mai uşor. De cum voi
vedea că nu e nici o primejdie, vă strig.
Şi aşa am făcut. Am trecut prin trei camere, umblînd lipit de
pereţi, uşor ca o pisică (sau ca un novice care coboară în
bucătărie să fure brînză din cămară, treabă în care eram printre
cei mai pricepuţi din Melk). Am ajuns în pragul camerei de unde
venea geana de lumină slabă, strecu-rîndu-mă pe lîngă zidul din
spatele coloanei care slujea de stîlp pe partea dreaptă, şi am
aruncat o privire în cameră. Nu era nimeni. Un soi de lampă era
aşezată pe masă, aprinsă, şi fumega slab. Nu era un felinar ca al
nostru, semăna mai degrabă cu o cădelniţă descoperită, nu ardea
cu flacără, dar o cenuşă mocnea ascunzînd ceva care ardea. Miam
luat inima-n dinţi şi am intrat. Pe masă, alături de cădelniţă,
sta deschisă o carte în culori vii. M-am apropiat şi am văzut pe
pagină dîre de culori diferite, galben, cinabru, turcoaz şi pămînt
ars. Se vedea aici o fiară, înspăimîntătoare la privit, un balaur din
cei mari, cu zece capete, care trăgea cu coada stelele de pe cer şi
le făcea să cadă pe pămînt. Şi deodată am văzut că balaurul se
înmulţea, şi cojile de pe pielea lui se preschimbau într-o pădure
de solzi roşii strălucitori care s-au desprins din carte şi au prins
să mi se învîrtească în jurul capului. Am căzut pe spate şi am
văzut tavanul camerei că se apleacă şi coboară asupra mea, apoi
am auzit un şuier scos ca de mii de şerpi, dar nu înspăimîntător,
ci fermecător parcă, şi s-a ivit o femeie învăluită în lumină care
şi-a apropiat faţa de a mea, suflîn-du-mi uşor peste chip. Am