Umberto Eco – Numele trandafirului

— Am să-ţi zic cum pot, sau cum e de datoria mea să afirm, a
spus Bernardo, şi a poruncit să fie adus Salvatore.
Vederea nefericitului, care desigur îşi petrecuse noaptea într-un
interogatoriu la care nu mai luase parte nimeni, şi făcut cu
asprime, mi-a trezit mila. Figura lui Salvatore, am mai spus-o,
era de obicei oribilă. Dar în dimineaţa aceea părea şi mai
asemănătoare cu cea a unui animal. Nu vădea semne de violenţă,
dar felul cum corpul lui se mişca în lanţuri, cu membrele
îndepărtate, aproape neputînd să se mişte, tîrît de arcaşi ca o
maimuţă legată de funie, arăta foarte bine modul în care trebuie
să se fi desfăşurat interogatoriul la care fusese supus.
— Bernardo l-a torturat..., i-am şoptit lui Guglielmo.
— Pentru nimic în lume, a răspuns Guglielmo. Un inchizitor nu
torturează niciodată. Grija pentru trupul celui învinuit este
încredinţată braţului secular.
— Dar e acelaşi lucru ! am spus.
372
— Cîtuşi de puţin. Nu e pentru inchizitor, care are mîinile
nepătate, şi nu e pentru cel aflat în mîna Inchiziţiei care, cînd
vine inchizitorul, găseşte în el un sprijin neaşteptat, o mîn-gîiere
pentru suferinţele lui, şi îşi deschide inima în faţa lui.
L-am privit pe maestrul meu :
— Vă ţineţi de glume, i-am spus speriat.
— Astea-ţi par lucruri de glumă ? mi-a răspuns Guglielmo.
Bernardo îl interoga acum pe Salvatore, şi chinul meu nu
constă în a transcrie vorbele trunchiate şi, dacă asta ar mai fi fost
cu putinţă, şi mai babelice, cu care omul acela zdrobit acum,
redus la starea unui babuin, răspundea, greu înţeles de toţi,
ajutat de Bernardo care-i punea întrebările în aşa fel încît să nu
poată răspunde altfel decît prin da şi nu, neputînd să mai spună
nici o minciună. Şi ceea ce a spus Salvatore cititorul meu poate
foarte bine să-şi închipuie. A povestit sau a încuviinţat ce
povestise în timpul nopţii, o parte din povestea aceea pe care o
reconstituisem şi eu mai înainte: hoinărerile sale ca frăţior,
ciobănaş şi pseudoapostol; şi cum pe timpul lui fra Dolcino îl
întîlnise pe Remigio printre dolcinieni, şi cum scăpase împreună
cu el după bătălia de la muntele Rebello, apărînd după multe
aventuri în mănăstirea din Casale. în plus, a adăugat că
ereziarhul Dolcino, aproape de înfrîngere şi de captură, îi
încredinţase lui Remigio nişte scrisori, de dus nu se ştie unde şi
cui. Şi Remigio purtase tot timpul acele scrisori cu el, fără să
cuteze să le înmîneze, şi că la sosirea lui în abaţie, temător să le