Umberto Eco – Numele trandafirului

suspin de uşurare.
La sfîrşitul cinei l-am încolţit pe Abate, care stătea de vorbă cu
Bernardo Gui, şi l-am descoperit pe Bencio, care ne-a salutat cu
un mic zîmbet, încercînd să ajungă la uşă. Guglielmo l-a ajuns şi
l-a silit să ne urmeze într-un colţ al bucătăriei.
— Bencio, l-a întrebat Guglielmo, unde este cartea ?
— Care carte ?
— Bencio, nici unul dintre noi nu este prost. Vorbesc despre
cartea pe care o căutam azi la Severino, şi pe care ai
recunoscut-o foarte bine şi te-ai dus s-o iei...
392
— Ce vă face să credeţi că am luat-o ?
— Cred, şi o crezi şi tu. Unde e ?
— Nu pot să spun.
— Bencio, dacă nu-mi spui, am să vorbesc cu Abatele.
— Nu pot să spun din pricina Abatelui, a zis Bencio, cu un aer
virtuos. Azi, după ce ne-am văzut, s-a întîmplat ceva ce trebuie să
ştiţi. După moartea lui Berengario, lipsea un ajutor de bibliotecar.
Azi după-masă Malachia mi-a propus să iau eu locul lui. Abia
acum o jumătate de oră Abatele a căzut de acord şi, de mîine
dimineaţă, nădăjduiesc, mi se vor dezvălui tainele bibliotecii. E
adevărat, am luat cartea azi-dimineaţă şi am ascuns-o în
salteaua de paie din chilia mea, fără s-o privesc măcar, pentru că
ştiam că Malachia mă ţinea sub ochi. Şi, la un moment dat,
Malachia mi-a făcut propunerea de care v-am vorbit. Şi atunci am
făcut ceea ce trebuie să facă un ajutor de bibliotecar: i-am dat
cartea.
N-am putut să nu mă amestec şi eu, şi cu multă pornire:
— Dar, Bencio, ieri şi alaltăieri tu... dumneata spuneai că erai ars
de curiozitate de a cunoaşte, că nu mai voiai ca biblioteca să ţină
ascunse tainele pe care un învăţăcel trebuie să le ştie...
Bencio tăcea, roşind, dar Guglielmo m-a oprit:
— Adso, de cîteva ceasuri Bencio a trecut de partea cealaltă.
Acum el e păstrătorul acelor taine pe care voia să le cunoască, şi
păstrîndu-le, va avea tot timpul să le şi cunoască.
— Dar ceilalţi ? am întrebat. Bencio vorbea în numele tuturor
învăţaţilor!
— înainte, a spus Guglielmo. Şi m-a tras după el, lăsîndu-l pe
Bencio pradă unei mari încurcături.
— Bencio, mi-a spus apoi Guglielmo, este victima unei mari
desfrînări, care nu e cea a lui Berengario, şi nici cea a chelarului.
Ca mulţi oameni de carte, are desfrînarea de a şti. De a şti pentru