Umberto Eco – Numele trandafirului

comunicînd cu alţii prin obişnuitul alfabet al degetelor, jsfovicii şi
călugării mai tineri erau serviţi primii, imediat după ce felurile de
bucate hărăzite pentru toţi trecuseră pe la masa Abatelui.
La masa Abatelui şedeau cu noi Malachia, chelarul şi cei doi
călugări mai vîrstnici, Jorge din Burgos, bătrînul orb pe care-l
cunoscusem în scriptorium, şi foarte bătrînul Alinardo din
Grottaferrata: avea aproape o sută de ani, tremura, gata parcă să
se sfărîme şi, după cum mi se pare, nici mintea nu-l mai ajuta.
Abatele ne-a spus despre el că, fiind novice chiar în abaţia
aceasta, trăise întotdeauna aici şi-şi amintea cel puţin optzeci de
ani în care se întîmplaseră cîte şi mai cîte. Abatele ne-a spus
toate astea pe şoptite la început, ca după aceea să se supună
obiceiului ordinului nostru, urmărindu-se în tăcere lectura. Dar,
cum am spus, la masa Abatelui se luau unele libertăţi, aşa că am
început să lăudăm bucatele care ni se aduseseră, în timp ce
Abatele ridica în slăvi calitatea uleiului şi a vinului său. Chiar
într-un rînd, turnîndu-ne de băut, ne-a amintit pasajele acelea
din regulă în care sfîntul fondator observase că, desigur, vinul nu
se cuvine călugărilor, dar întrucît călugării din timpurile noastre
nu pot fi convinşi să nu bea, cel puţin e bine să nu bea pe
săturate, deoarece vinul împinge la apostazie, chiar şi pe cei mai
înţelepţi, cum aminteşte Ecleziastul. Benedict spunea „din
timpurile noastre" şi se referea la timpurile sale, acum foarte
îndepărtate; să ne închipuim timpurile în care cinam la abaţie,
după ce moravurile decăzuseră aşa de rău (şi nu vorbesc de
timpurile mele, în care scriu, pentru că aici, la Melk, e îngăduită
mai mult berea!); în sfîrşit, s-a băut fără să se întreacă măsura,
dar nu fără plăcere.
Am mîncat carne la frigare de la porcii abia tăiaţi şi mi-am dat
seama că pentru alte mîncăruri nu se folosea untură de animale
sau ulei de rapiţă, ci ulei din cel mai bun de măsline, care venea
de pe pămînturile pe care abaţia le poseda la Poalele muntelui
dinspre mare. Abatele ne-a dat să gustăm uiind păstrat pentru el)
din puiul acela pe care-l văzusem cum îl găteau la bucătărie. Am
observat, lucru de mirare, că ® avea şi o furculiţă de metal, care
după formă îmi amintea e lentilele maestrului meu; om de spiţă
aleasă, gazda
99
noastră nu voia să-şi mînjească mîinile cu mîncarea, şi ne-aB
oferit chiar instrumentul lui măcar ca să luăm carnea dinfl
farfuria cea mare ca s-o punem în talerele noastre. Eu n-an%8
vrut, dar am văzut că Guglielmo a primit cu dragă inimă, şi I s-a