Umberto Eco – Numele trandafirului

oruri mari, cu pană, şi spadă încinsă peste tunica preoţească.
Dolcino băga spaima în bărbaţi şi le făcea pe femei să urle de
plăcere... Dar cînd l-au torturat zbiera de durere şi el, ca o femeie,
ca un viţel, sîngele îi curgea din toate rănile în timp ce-l aruncau
dintr-un colţ în altul, şi îl răneau întruna, dar mai uşor, ca să
arate cît de mult poate să trăiască un emisar al diavolului, şi el
voia să moară, cerea să isprăvească cu el, dar a murit foarte
tîrziu, cînd a ajuns pe rug şi era doar o grămadă de carne
sîngerîndă. Eu mă ţineam după el şi mă bucuram în sinea mea că
scăpasem de încercarea aceea, eram orgolios în viclenia mea, şi
palavragiul acela de Salvatore era cu mine şi spunea: ce bine am
făcut, frăţioare Remigio, că ne-am purtat ca nişte oameni cu
scaun la cap, căci nu există nimic care să fie mai rău decît
tortura! Aş fi abjurat mii de religii în momentul acela. Şi sînt ani,
atîţia ani de cînd îmi spun cît de ticălos am fost şi cît de fericit am
fost că eram ticălos, şi cu toate astea trăgeam mereu nădejde c-o
să pot să-mi arăt mie însumi că nu eram atît de ticălos. Azi
această putere mi-ai dat-o tu, signor Bernardo, ai fost pentru
mine ceea ce împăraţii păgîni au fost pentru cei mai ticăloşi
dintre martiri. Mi-ai dat îndrăzneala de a mărturisi ceea ce am
crezut cu sufletul, în timp ce trupul meu înlătura. Cu toate asta,
nu mă obliga la prea mult curaj, mai mult decît ar putea să rabde
carapacea aceasta muritoare a mea. Nu mă tortura. Voi spune tot
ce vrei tu, mai bine la rug numaidecît, mori sufocat înainte de a
arde. Torturat, ca Dolcino, nu vreau să fiu. Tu vrei un cadavru şi
ca să-l ai vrei să capeţi din partea mea recunoaşterea vinei pentru
celelalte cadavre. Cadavru voi fi în curînd, oricum. Aşa că îţi dau
ceea ce-mi ceri. L-am omorît pe Adelmo din Otranto din ura ce-i
purtam pentru tinereţea lui şi pentru priceperea cu care se juca
cu monştri ce semănau cu mine, bătrîn, gras, mic şi ignorant. Lam
omorît pe Venanzio din Salvemec pentru că era prea înţelept
şi citea cărţi pe care eu nu le înţelegeam. L-am omorît pe
Berengario din Arundel din ură pentru biblioteca lui, eu care am
făcut teologia ciomăgind porcii prea graşi. L-am omorît pe
Severino din Sânt' Emmerano... de ce? pentru că strîngea ierburi,
eu care am fost pe muntele Rebello, unde ierburile se mîncau fără
să ne mai gîndim la virtuţile lor. Adevărul este că i-aş
385
putea omorî şi pe alţii, printre care şi pe Abatele nostru: cu papa
sau cu împăratul, el face parte tot dintre duşmanii mei, şi l-am
urît întotdeauna, chiar şi cînd îmi dădea de mîncare. Iţi ajunge?
Ah, nu, vrei să ştii şi cum am omorît atîţia oameni... Dar i-am