Umberto Eco – Numele trandafirului

disperare coboară în părţile cele mai adînci ale corpului şi
îngheaţă epiderma) în momentele de bucurie urcă la suprafaţă şi
aprinde faţa. Leacul propus de Arnaldo constă în a încerca să
pierzi încrederea şi speranţa de a ajunge la obiectul iubit, aşa
încît gîndul să se îndepărteze.
Dar atunci sînt vindecat, sau pe cale de-a fi vindecat, mi-am
spus, pentru că am puţină, sau poate chiar nici o nădejde de a
revedea obiectul gîndurilor mele, şi dacă l-aş vedea ca să-l ajung,
şi dacă aş ajunge să-l posed din nou, şi dacă l-aş poseda iar, ca
să-l ţin alături de mine, atît din cauza stării mele de monah, cît şi
a datoriilor care mi-au fost impuse de rangul familiei mele... Sînt
mîntuit, mi-am spus, am închis fasciculul şi mi-am revenit,
tocmai cînd Guglielmo intra în încăpere. Am reluat cu el călătoria
prin labirintul acum dezvăluit (după cum am spus deja) şi pentru
moment am dat uitării obsesia mea.
Cum se va vedea, aveam s-o regăsesc după scurtă vreme, dar în
împrejurări (oh, Doamne !) cu totul deosebite.
326
Ziua a patra Noaptea
în care Salvatore este descoperit, din nenorocire, de Bernardo Gui,
fata iubită de Adso e luată drept vrăjitoare şi toţi se duc la culcare
mai nefericiţi şi mai îngrijoraţi decît înainte
Tocmai coboram în refector, cînd am auzit strigăte şi am văzut
nişte lumini slabe pîlpîind dinspre bucătărie. Guglielmo a stins
brusc felinarul. Mergînd pe lîngă pereţi, ne-am apropiat de uşa
care da în bucătărie şi am auzit că zgomotul venea de-afară, de
parcă uşa ar fi fost deschisă. Apoi glasurile şi luminile s-au
depărtat şi cineva a închis uşa cu putere. Era o mare clocotire
care părea să premeargă ceva neplăcut. Am trecut din nou în
mare grabă prin osuar, ne-am făcut din nou apariţia în biserica
goală, am ieşit tot prin portalul de miazăzi şi am zărit o
învîlvorare de torţe în incinta mănăstirii.
Ne-am apropiat şi în învălmăşeală părea că veniserăm şi noi în
grabă la faţa locului, împreună cu alţii, ieşiţi fie din dormitor, fie
din casa pelerinilor. I-am văzut pe arcaşi ţinîndu-l zdravăn pe
Salvatore, alb ca albul din ochii lui, şi o femeie care plîngea. Am
simţit cum mi se strînge inima; era ea, fata inimii mele. De cum
m-a văzut, m-a recunoscut şi mi-a aruncat o privire rugătoare şi
disperată. M-am simţit gata să mă arunc şi s-o eliberez, dar
Guglielmo m-a ţinut, şoptindu-mi dojeni deloc afectuoase.