Umberto Eco – Numele trandafirului

adoraţiei şi chiar unul al umilinţei. Dacă le-a trebuit atît de puţin
îngerilor rebeli ca să-şi schimbe înflăcărarea lor de adoraţie şi de
umilinţă în înflăcărare de trufie şi de revoltă, I ce să mai spui de o
fiinţă umană? Iată, acum o ştii, gîndul] acesta m-a străbătut în
cursul anchetelor mele inchizitoriale.! Şi din pricina asta am
renunţat la activitatea aceea. Mi-aj lipsit curajul să anchetez
slăbiciunile celor răi, pentru că am constatat că sînt aceleaşi
slăbiciuni ca şi cele ale sfinţilor.
Ubertino ascultase ultimele cuvinte ale lui Guglielmo ca şu cum
nu ar fi înţeles ceea ce spunea. După expresia chipului său, tot
mai însufleţită de o afectuoasă milă, am înţeles că el îu socotea pe
Guglielmo pradă unor sentimente foarte vinovate,] pe care i le
ierta fiindcă îl iubea foarte mult. L-a întrerupt, şi] a spus pe un
ton destul de amar:
— Nu contează. Dacă simţeai aşa, ai făcut bine că te-ai oprit]
Trebuie să lupţi cu ispitele. Totuşi, mi-a lipsit sprijinul tău, şil am
fi putut nimici banda aceea de răufăcători. Şi, în schimbi ştii ce sa
întîmplat: eu însumi am fost acuzat că am fost prea slab cu ei,
şi am fost bănuit de erezie. Ai fost prea slab şi tu în lupta contra
răului. Răul, Guglielmo; nu va înceta niciodată această
condamnare, această umbră, acest noroi care ni împiedică să
atingem rădăcina ? S-a apropiat şi mai mult dd Guglielmo, ca şi
cum i-ar fi fost teamă să nu-l audă cineva. ŞJ a apărut şi aici,
între aceste ziduri închinate rugăciunii, ştii asta?
— Ştiu, Abatele mi-a spus, mi-a cerut chiar să-l ajut să facă
lumină.
— Atunci spionează, sapă, priveşte cu ochi de linx în două
direcţii, desfrîul şi orgoliul...
.— Desfrîul ?
— Da, desfrîul. Exista ceva... ceva feminin, şi deci ceva diabolic,
în tînărul acela care a murit. Avea ochi de fată care trăia un
coşmar. Dar ţi-am spus şi orgoliul, orgoliul minţii, în această
mănăstire închinată orgoliului cuvîntului, iluziei înţelepciunii...
— Dacă ştii ceva, ajută-mă.
— Nu ştiu nimic. Nu există nimic în această privinţă despre care
să ştiu. Dar anumite lucruri se simt cu inima. Lasă-ţi sufletul să
vorbească, întreabă figurile, nu asculta limbile... Ei, dar de ce
trebuie să vorbim despre lucruri aşa triste, şi să-l speriem pe
acest tînăr prieten al nostru? M-a privit cu ochii săi cereşti,
mîngîindu-mi obrazul cu degetele lui lungi şi albe, şi instinctiv
am simţit nevoia să mă trag îndărăt; m-am stăpînit şi bine am
făcut, pentru că l-aş fi jignit, şi gîndul îi era curat. Vorbeşte-mi