Umberto Eco – Numele trandafirului

Hildegarda. Fiara dezgustătoare vede în el un mesaj care se
iluminează prin înţelesuri şi niveluri de înţelepciune deosebite, şi
ar vrea să-l răstoarne, pentru că el, duşmanul, descoperă în
strălucirea pietrelor ecoul minunilor pe care le avea în stăpînirea
sa înainte de cădere, şi înţelege că aceste străfulgerări sînt date
de focul care este chinul său.
Mi-a întins inelul să-l sărut şi eu am îngenuncheat. M-a mîngîiat
pe cap:
— Aşa că tu, băiete, uită lucrurile, fără îndoială greşite, pe care
le-ai auzit zilele acestea. Ai intrat în ordinul cel mai
445
mare şi mai nobil dintre toate, un abate al acestui ordin sînt eu,
şi tu eşti sub jurisdicţia mea. Aşa că ascultă porunca: uită, şi fie
ca buzele tale să se pecetluiască pentru totdeauna. Jură.
Tulburat, subjugat, aş fi jurat, desigur. Şi tu, bunul meu lector,
n-ai putea acum citi această fidelă cronică a mea. In clipa aceea
s-a amestecat Guglielmo şi poate nu ca să mă oprească să jur, ci
dintr-o pornire firească, din supărare, ca să-l întrerupă pe Abate,
ca să risipească acea vrajă pe care el o crease într-adevăr:
— Ce legătură are băiatul cu asta ? Eu am pus o întrebare, eu ţiam
atras atenţia asupra unei primejdii, eu ţi-am cerut să-mi dai
un nume... Ai vrea acum să sărut şi eu inelul şi să uit toate cîte
le-am aflat şi toate cîte le bănuiesc ?
— Oh, dumneata... a spus cu melancolie Abatele, nici nu mă
aştept de la un călugăr cerşetor să înţeleagă frumuseţea
tradiţiilor noastre, sau să respecte reţinerea, secretele, tainele
milei... da, ale milei, şi sentimentul de onoare, şi făgăduinţa de
tăcere pe care se clădeşte măreţia noastră... Dumneata mi-ai
înşirat o poveste ciudată, o poveste de necrezut. O carte interzisă,
pentru care se omoară în lanţ, cineva care ştie ceea ce numai eu
ştiu... Nebunii, concluzii fără rost şi dăunătoare. Vorbeşte despre
asta, dacă vrei, nimeni n-are să te creadă. Şi dacă totuşi vreo
părticică din închipuita dumitale reconstituire ar fi adevărată...
ei, bine, acum totul revine sub controlul meu şi responsabilitatea
mea. Voi controla, am mijloace pentru acest lucru şi am şi
autoritatea trebuincioasă. Am făcut rău, încă de la început, să cer
unui străin, chiar dacă era un înţelept, şi un om demn de
încredere, să cerceteze nişte lucruri care sunt numai de
competenţa mea. Dar dumneata ai înţeles asta, mi-ai spus, eu
socoteam la început că era vorba de violarea jurămîntului
castităţii, şi voiam (ce imprudent am fost) ca un altul să-mi spună
ceea ce auzisem de fapt la spovedanie. Bine, acum mi-ai spus