Umberto Eco – Numele trandafirului

înfurie. Lepădătura aia de feudal, păunul ăla care a devenit
celebru pentru că a făcut pe cioclul la Aquinate, burduful ăla
umflat, care există doar pentru că are un inel gros ca un fund de
pahar. Neam de fălos, neam de făloşi şi de împăunaţi voi toţi ăştia
din Cluny, mai rău decît principii, mai baroni ca baronii.
— Maestre, am îndrăznit eu, jignit, pe ton de dojana.
— Tu să taci, că eşti din acelaşi aluat cu ei. Voi nu sînteţi oameni
simpli, nici feciori de oameni simpli. Dacă vă pică un ţăran, îl
primiţi poate, dar, am văzut ieri, nu vă sfiiţi să-l daţi braţului
secular. Dar pe unul de-ai voştri, nu, trebuie acoperit,
447
Abbone e-n stare să-l descopere pe nenorocit şi să-l străpungă cu
pumnalul în faţa tezaurului, şi să-i împartă rinichii în relicvariile
sale, pentru ca onoarea abaţiei să fie salvată... Un franciscan, un
minorit plebeu care descoperă viermuiala criminală din această
sfîntă casă ? Ah, nu, Abbone nu-l poate îngădui pe lîngă el cu nici
un preţ. Mulţumesc, frate Guglielmo, împăratul are nevoie de
domnia ta, ai văzut ce inel frumos port în deget, la revedere. Dar
acum provocarea nu e numai între mine şi Abbone, ci între mine
şi toată afacerea, eu nu ies din această incintă înainte de a fi aflat
totul. Vrea să plec mîine dimineaţă ? Bine, el e stăpînul casei, dar
pînă mîine eu trebuie să ştiu. Sînt dator.
— Sînteţi dator ? Dar cine vă obligă, acum ?
— Nimeni nu ne obligă să ştim, Adso. Eşti dator, asta e tot, chiar
dacă cu preţul de a înţelege greşit.
Eram încă zăpăcit şi umilit din pricina cuvintelor lui Guglielmo
împotriva ordinului meu şi a abaţilor săi. Şi am încercat să-i dau
în parte dreptate lui Abbone formulînd o a treia ipoteză, artă în
care devenisem, mi se părea, foarte priceput.
— Nu v-aţi gîndit şi la o a treia posibilitate, maestre, am spus. Am
notat zilele acestea, şi azi dimineaţă ne-a părut limpede, după
mărturiile lui Nicola şi şoaptele pe care le-am adunat în biserică,
nu demult, că există un grup de călugări italieni care rabdă cu
mînie succedarea bibliotecarilor străini, care-l învinuiesc pe Abate
că nu respectă tradiţia şi care, după cîte am înţeles, se ascund în
spatele bătrînului Alinardo, împingîndu-l înainte ca pe un
stindard pentru a cere un alt fel de conducere pentru abaţie. Am
înţeles foarte bine lucrurile acestea, pentru că şi un novice a auzit
în mănăstirea lui atîtea discuţii şi aluzii la comploturi de acest
soi. Şi atunci poate că Abatele se teme că descoperirile
dumneavoastră pot oferi o armă duşmanilor lui, şi vrea să pună
ordine în toate astea cu mare băgare de seamă.