Umberto Eco – Numele trandafirului

ăstignit-o cu capul în jos, Ştefan a lapidat-o, Laurenţiu a ars-o
pe grătar, Bartolomeu a jefuit-o, Iuda a trădat-o, chelarul a ars-o
şi Petru zicea că nimic nu e adevărat. Apoi toţi s-au repezit la
corpul acela, aruncînd excremente pe el, pîrţîindu-i în nas,
urinîndu-i pe cap, vomi-tîndu-i pe sîni, smulgîndu-i părul,
lovindu-i spinarea cu făclii aprinse. Corpul fetei, atît de frumos şi
de dulce cîndva, se desfăcea acum de carne, rupîndu-se în bucăţi
care se aşezau în casetele şi relicvariile de cristal şi de aur ale
criptei. Sau nu erau bucăţile din corpul fetei care umpleau cripta,
ci erau bucăţi din criptă care, învîrtindu-se, alcătuiau treptattreptat
corpul fetei, acum un lucru mineral, şi apoi din nou se
desfăceau împrăştiindu-se, praf sfînt din părticele adunate de la o
smintită necredinţă. Era ca şi cum un singur corp uriaş s-ar fi
despărţit de-a lungul mileniilor în părţile din care era făcut, şi că
aceste părţi fuseseră aranjate ca să ocupe întreaga criptă, mai
strălucitoare, dar nu deosebită de osuarul călugărilor defuncţi, şi
ca şi cum forma substanţială a însuşi corpului omenesc,
capodoperă a creaţiunii, s-ar fi fărîmiţat în nenumărate forme
întîmplătoare şi separate, devenind astfel imaginea propriului
contrariu, formă deloc ideală, ci pămîntească, din ţărînă şi zgaibe
puturoase, care nu pot să arate decît moarte şi prăpăd...
Nu mai regăseam acum personajele de la adunare şi darurile pe
care le aduseseră, era ca şi cum oaspeţii banchetului erau acum
în criptă mumificaţi cu toţii, în propriile lor rămăşiţe, fiecare
devenind o diafană sinecdocă a lui însuşi: Raşela ca un os, Daniil
ca un dinte, Samson ca o măsea, Iisus ca o fîşie de veşmînt
purpuriu. Ca şi cum la sfîrşitul adunării sărbătoarea,
transformîndu-se în masacrul fetei, acesta devenise masacrul
întregii lumi, şi-i vedeai aici rezultatul de pe urmă, corpurile (ce
spun, întregul corp pămîntesc şi sublunar al acelor comeseni
înfometaţi şi însetaţi) prefăcute într-un singur corp mort, sfîşiat şi
chinuit precum corpul lui Dolcino după schingiuire, prefăcut
într-un scîrbos şi
429
strălucitor tezaur, întins cît era de lung, ca pielea unui animal
jupuit şi atîrnat, care însă ar mai păstra pietrificate, o dată cu
pielea, viscerele şi toate organele, chiar şi trăsăturile feţei. Pielea
cu fiecare dintre cutele, zbîrciturile, cicatricile ei, cu întinderile ei
catifelate, cu pădurea părului, de la încheieturi, de pe piept şi de
la părţile ruşinoase, ajunse ca o somptuoasă ţesătură de Damasc,
şi sînii, unghiile, formaţiile cornoase de la călcîi, firele genelor,
materia apoasă a ochilor, pulpa buzelor, arcul subţire al spinării,