Umberto Eco – Numele trandafirului

şi sprîncenele lui stufoase şi blonde. Putea să aibă cincizeci de
primăveri şi era deja foarte bătrîn, dar îşi mişca trupul său
neobosit cu atîta sprinteneală, că adesea mă
19
obosea. Energia lui părea nesecată cînd îl cuprindea un exces de
activitate. Dar, din cînd în cînd, de parcă spiritul său vital ar fi
dat îndărăt, cădea în momente de inerţie, şi l-am văzut stînd ore
în şir pe culcuşul lui din chilie, rostind cu greutate nişte cuvinte
monosilabice, fără ca vreun muşchi să i se contracte pe faţă. în
acele momente în ochi îi apărea o expresie goală şi absentă, şi aş
fi bănuit că era sub puterea vreunei substanţe vegetale care poate
să dea năluciri, dacă evidenta măsură care controla viaţa lui nu
m-ar fi silit să alung gîndul acesta. Totuşi, nu pot să nu spun că
în timpul călătoriei se oprise uneori la marginea unui cîmp, la
poalele unei păduri, ca să culeagă vreo iarbă (cred că întotdeauna
era aceeaşi), şi începea s-o mestece cu figura absorbită. Unele
frunze le lua cu el şi le mînca în momentele de mare încordare (şi
am avut destul de multe în abaţie!). Cînd l-am întrebat o dată
despre ce era vorba, a spus, zîmbind, că un bun creştin poate
învăţa uneori şi de la necredincioşi, iar cînd i-am cerut să gust şi
eu din ierburile acelea, mi-a spus că, la fel ca în oratorie, tot aşa
există şi pentru cei simpli tot felul de paidikoi, de efebikoi şi de
gynaikoi şi aşa mai departe, şi de aceea ierburile care sînt bune
pentru un bătrîn franciscan, nu sînt bune şi pentru un
tînăr benedictin.
In timpul cît am stat împreună nu am avut prilejul să ducem o
viaţă prea ordonată; chiar şi în abaţie vegheam noaptea, iar ziua
cădeam de oboseală şi nu luam parte cum trebuie nici la slujbele
religioase. Cu toate acestea, rareori rămînea treaz după completa,
şi avea obiceiuri cu măsură. Uneori, cum s-a întîmplat la abaţie,
îşi petrecea toată ziua preumblîndu-se prin grădină, cercetînd
plantele de parcă ar fi fost crisopraze sau smaralde, şi l-am văzut
învîrtindu-se pe la cripta tezaurului, privind o casetă bătută cu
smaralde şi crisopraze de parcă ar fi fost o tufă de ciumăfaie.
Alteori, stătea o zi întreagă în sala mare a bibliotecii răsfoind un I
manuscris de parcă n-ar fi căutat altceva decît plăcerea lui |
(cînd în jurul nostru se înmulţeau cadavrele călugărilor ucişi în
mod îngrozitor). într-o zi l-am găsit plimbîndu-se în grădină fără
nici un motiv vizibil, ca şi cum nu ar fi trebuit să dea socoteală
lui Dumnezeu de faptele sale. La seminar mă învăţaseră un cu
totul alt fel de a-mi împărţi timpul, şi i-am spus-o. El mi-a
răspuns că frumuseţea cosmosului este dată nu numai de