Umberto Eco – Numele trandafirului

pentru că l-am simţit alături în timp ce amîndoi, ajunşi în prag,
împingeam cu toată puterea partea din spate a oglinzii, care se
închidea spre noi. Am ajuns la timp, pentru că uşa s-a oprit şi,
puţin după aceea, a cedat, redeschizîndu-se. Era limpede că
Jorge, văzînd că lupta era inegală, se îndepărtase. Am ieşit din
camera blestemată, dar acum nu ştiam în ce parte pornise
bătrînul şi întunericul era aproape total. La un moment dat miam
amintit:
— Maestre, dar am amnarul la mine !
— Şi atunci ce mai aştepţi ? a strigat Guglielmo. Caută lampa şi
aprinde-o.
M-am aruncat în întuneric, îndărăt în finis Africae, căutînd
felinarul pe pipăite. Am izbutit numaidecît, printr-o minune
dumnezeiască, m-am căutat în scapulară, am găsit amnarul,
mîinile îmi tremurau şi am dat de două ori greş pînă să izbutesc
să aprind, în timp ce Guglielmo gîfîia din uşă: „haide, hai mai
repede!"
— Mai repede, m-a îndemnat din nou Guglielmo, altfel ăla
mănîncă tot Aristotelul!
— Şi-o să moară! am strigat înspăimîntat ajungîndu-l din urmă şi
pornind amîndoi în căutare.
— Nu-mi pasă dacă moare, blestematul! striga Guglielmo,
iscodind cu ochii prin jur şi mişcîndu-se la întîmplare. Şi aşa, cu
cît a mîncat, soarta lui e pecetluită. Dar eu vreau cartea!
Apoi s-a oprit şi a vorbit cu mai mult calm.
— Stai. Dacă facem aşa, nu-l mai găsim niciodată. Să stăm o
clipă locului tăcuţi.
Am încremenit în tăcere. Şi în tăcere am auzit, nu prea departe de
noi, zgomotul unui corp care mişca un dulap şi pocnetul unor
cărţi care cădeau.
— Pe-acolo ! am strigat amîndoi deodată.
Am alergat spre locul unde se auzeau zgomotele, dar ne-am dat
seama că trebuia să încetinim pasul. într-adevăr, în afară de finis
Africae, biblioteca era străbătută în seara aceea de valuri de aer
care şuşoteau şi gemeau puternic din pricina vîntului de-afară.
Sporite de avîntul nostru, ele ameninţau să stingă felinarul, atît
de greu recăpătat. Neputînd să ne grăbim noi, trebuia să-l facem
pe Jorge să încetinească. Guglielmo a avut o intuiţie contrară şi a
strigat:
— Te-am prins bătrîne, acum avem lumină !
479
Şi a fost o socotinţă înţeleaptă, pentru că vestea l-a tulburat,