Umberto Eco – Numele trandafirului

săvîrşească, şi alta fărădelegea omului în parte, făptuită cu sînge
rece, în tăcere şi cu viclenie. Şi nu mi se părea că Salvatore putea
să fie mînjit cu vreo asemenea crimă.
Pe de altă parte, voiam să descopăr cîte ceva despre insinuările
Abatelui şi îmi tot fugea gîndul la fra Dolcino, despre care nu
ştiam aproape nimic. Şi totuşi duhul lui părea să plutească peste
multe discuţii pe care le auzeam purtîndu-se în acele zile.
Aşa că l-am întrebat fără ocol:
— în călătoriile tale nu l-ai întîlnit cumva şi pe fra Dolcino ?
Reacţia lui Salvatore a fost neaşteptată. A căscat ochii, şi
niciodată nu-i putuse avea mai căscaţi, s-a închinat de mai multe
ori, a şoptit cîteva fraze trunchiate într-o limbă pe care de data
asta chiar n-am înţeles-o. Dar mi s-au părut fraze de tăgadă. Pînă
atunci mă privise cu simpatie şi încredere, aş putea spune cu
prietenie. în clipa aceea m-a privit chiar cu vrăjmăşie. Apoi, cu un
pretext, a plecat.
Acum nu mai puteam răbda deloc. Cine era acest călugăr care
inspira groază oricui auzea de el ? Am hotărît să nu mai rămîn
prea multă vreme pradă dorinţei mele de a şti. O idee îmi fulgeră
prin minte. Ubertino ! El însuşi pronunţase acest nume, în prima
seară cînd l-am întîlnit, el ştia totul despre întîmplările încurcate
şi limpezi ale călugărilor, călugăraşilor şi ale altora din acei ultimi
ani. Unde puteam să-l găsesc la ceasul acela ? Desigur în
biserică, cufundat în rugăciune. Şi m-am îndreptat într-acolo,
văzînd că mă bucuram de un moment de libertate.
Nu l-am găsit, ba chiar nu l-am găsit pînă seara. Şi aşa am rămas
pradă curiozităţii mele, în timp ce se întîmplau celelalte lucruri
despre care trebuie să povestesc acum.
196
Ziua a treia Nona
în care Guglielmo îi vorbeşte lui Adso despre marele fluviu al
ereziei, despre rolul celor simpli în Biserică, despre îndoielile sale
privitoare la cunoaşterea legilor generale şi, fără vreo legătură,
spune şi despre cum a descifrat semnele necromantice lăsate de
Venanzio
L-am găsit pe Guglielmo la cuptorul fierăriei, lucrînd cu Nicola,
absorbiţi amîndoi de treaba lor. Aşezaseră pe tejgheaua de lemn o
mulţime de discuri minuscule de sticlă, pregătite poate pentru a fi
îmbinate în încheieturile unui vitraliu, şi pe unele le făcuseră
astfel cu instrumentele, adu-cîndu-le la grosimea dorită.
Guglielmo le încerca punîndu-le la ochi. La rîndul său, Nicola da
porunci fierarilor să meşterească rama aceea ca o furcă mică, în