Umberto Eco – Numele trandafirului

amănunte: în primul rînd, editorul, care era Montp,lant, ad
Ripam P.P. Augustinianorum (prope Pontem S. Michaelis), şi apoi
data, cu doi ani mai tîrziu. Inutil să mai spun că aceste analecta nu
conţineau nici un manuscris al lui Adso sau Adson din Melk - ci
dimpotrivă, cum poate controla oricine, o culegere de texte mai
lungi sau mai scurte, în timp ce istoria transmisă de Vallet se
întindea pe cîteva sute de pagini. în privinţa epocii am consultat
medievalişti celebri, precum nepreţuitul şi de neuitatul Etienne
Gilson, dar a fost limpede că unicele Vetera Analecta erau cele pe
care le văzusem la Sainte Genevieve. O incursiune laAbbaye de la
Source, aflată Ungă Passy, şi o conversaţie cu prietenul meu Dom
Arne Lahnestedt m-au convins, de asemenea, că nici un abate
Vallet nu publicase cărţi cu teascurile (de altfel inexistente) de la
abaţie. Este cunoscută precizia erudiţilor francezi cînd dau indicaţii
bibliografice, demne de luat în seamă... doar în oarecare măsură,
dar cazul depăşea orice pesimism rezonabil. Am început să cred că
îmi căzuse în mîini un fals. Acum chiar cartea lui Vallet era
irecuperabilă (sau cel puţin nu îndrăzneam eu să mă duc s-o cer de
la persoana care mi-o luase). Şi nu-mi rămîneau decît notiţele mele,
de care începeam să mă
îndoiesc.
Există momente magice de mare oboseală fizică şi de intensă
excitaţie motorie, în care apar viziuni ale unor persoane cunoscute
în trecut („en me retracant ces details, j'en suiş â me demander
s'ils sont reels, ou bien si je Ies ai reves"). Cum am învăţat mai
tîrziu, din frumoasa cărticică semnată de Abbe de Bucquoy, apar
de asemenea viziuni ale cărţilor care nu au fost scrise încă.
Dacă nu s-ar fi întîmplat ceva nou, m-aş întreba şi acum de unde
vine istoria lui Adso din Melk, dar iată că în 1970, la Buenos Aires,
pe cînd scotoceam prin rafturile unui mic anticar din Corrientes, nu
departe de vestitul Patio del Tango de pe strada aceea mare, am
dat peste versiunea castiliană a unei cărticele de Milo Temesvar,
Despre cum se folosesc oglinzile în jocul de şah, pe care mai
avusesem prilejul s-o citez (la a doua mînă) în cartea mea
Apocalittici e integraţi (recenzînd cartea sa mai recentă Vînzătorii
de Apocalips,). Era vorba despre traducerea originalului, de
negăsit acum, din limba georgiană (Tbilisi, 1934), şi aici, spre
marea mea surprindere, am citit fragmente ample din manuscrisul
lui Adso, numai că izvorul nu era nici Vallet, nici Mabillon, ci
părintele Athanasius Kircher (dar ce operă ?). Un savant - pe care
nu găsesc oportun să-l numesc - m-a asigurat apoi că (şi cita date
din memorie) marele iezuit nu a vorbit niciodată de Adso din Melk.