Umberto Eco – Numele trandafirului

deosebită, şi în vremea asta se înflăcăra la povestit, despre marile
isprăvi ale cruciaţilor. Un grup mare de păstori şi de oameni umili
s-au unit într-o zi ca să treacă marea şi să lupte împotriva
vrăjmaşilor credinţei. Li s-a spus ciobănaşii. De fapt, ei voiau să
scape de locurile lor blestemate. Aveau două căpetenii care le
vîrau în cap nişte teorii false, un sacerdot care fusese izgonit de la
biserica lui pentru că se purtase necuviincios, şi un călugăr
apostat, din ordinul Sfîntului Benedict. Aceştia îi făcuseră pe
nefericiţii aceia să-şi iasă din minţi în aşa măsură, încît, alergînd
cu disperare după ei, chiar şi băieţi de şaisprezece ani, împotriva
voinţei părinţilor, avînd cu ei doar o desagă şi-o bîtă, fără bani,
pără-sindu-şi ogoarele lor, îi urmau ca o turmă şi alcătuiau o
adunare foarte mare. După asta n-au mai ascultat nici de
dreptate, nici de vreo chibzuinţă, ci numai de forţa şi de bunul lor
plac. Faptul că se găseau laolaltă, în sfîrşit liberi şi cu o
nedesluşită nădejde de pămînturi făgăduite i-a adus într-o stare
ca de beţie. Străbăteau satele şi oraşele jefuind totul în calea lor,
şi dacă vreunul dintre ei era arestat, luau cu asalt temniţele şi-l
eliberau. Cînd au intrat în fortăreaţa Parisului, ca să dea drumul
unora dintre tovarăşii lor pe care seniorii puseseră să fie prinşi,
deoarece armaşul Parisului încerca să opună rezistenţă, l-au lovit
şi l-au aruncat pe treptele fortă-reţei şi au spart uşile temniţei.
Apoi s-au răspîndit să se bată în cîmpul Saint-Germain. Dar
nimeni n-a îndrăznit s-o pornească împotriva lor şi au ieşit din
Paris, pornind spre Aquitania. Şi-i omorau pe toţi evreii pe care-i
întîlneau, oriunde se aflau, şi-i jefuiau de avutul lor.
— De ce pe evrei ? l-am întrebat pe Salvatore. Şi mi-a răspuns:
— De ce nu ? Şi mi-a explicat că toată viaţa învăţaseră de la
predicatori că evreii erau duşmanii creştinătăţii şi îşi adunau
bogăţiile la care nu aveau dreptul. L-am întrebat dacă nu era
totuşi adevărat că bogăţiile erau adunate de seniori şi de episcopi,
prin dijme, şi că ciobănaşii nu se luptau cu duşmanii lor
adevăraţi. Mi-a răspuns că atunci cînd duşmanii adevăraţi sînt
prea puternici, trebuie să-şi aleagă duşmani mai slabi. M-am
gîndit atunci că de aceea oamenii simpli sînt numiţi aşa. Numai 1
cei puternici ştiu întotdeauna, foarte
limpede, cine sînt duşmanii lor adevăraţi. Seniorii nu doreau ca
aceşti ciobănaşi să le pună în pericol bunurile şi a fost un mare
noroc pentru ei că mai-marii ciobănaşilor le băgaseră în cap ideea
că multe dintre bogăţii erau în mîinile evreilor.
Am întrebat cine îi băgase în cap mulţimii că trebuie să-i atace pe
evrei. Salvatore nu-şi aducea aminte. Cred că atunci cînd se