Umberto Eco – Numele trandafirului

citindu-se pagini înspăimîntătoare despre mînia lui Dumnezeu. Şi
el mi-a spus: „Pedepsele infernului sînt fără de sfîrşit, sînt mai
rele decît poate să spună limba noastră. Vezi tu această rasă de
sofisme cu care am fost îmbrăcat pînă acum ? Aceasta mă apasă
şi mă striveşte de parcă aş avea turnul cel mare de la Paris sau
muntele lumii în spate, şi nicicînd nu l-aş mai putea pune jos. Şi
pedeapsa aceasta mi-a dat-o dreptatea lui Dumnezeu pentru
îngîmfarea mea, pentru că am socotit trupul meu un loc de
plăceri şi pentru că l-am pus să afle mai multe decît altele, şi
pentru că m-am desfătat cu lucruri monstruoase care, făcute să
dospească în închipuirea mea, au dat naştere la lucruri şi mai
monstruoase înlăuntrul inimii mele - şi acum cu ele va trebui să
hălăduiesc în vecie. Vezi tu? Căptuşeala acestei glugi e ca şi cum
ar fi numai jăratic şi foc arzînd, şi este focul care îmi arde trupul,
şi pedeapsa asta îmi este dată pentru păcatul cel fără de ruşine al
cărnii, de care m-am împovărat, şi focul acesta fără istov mă
pîrjoleşte şi mă arde ! întinde-mi mîna ta, bunul meu învăţător,
mi-a mai spus el, aşa încît întîlnirea noastră să-ţi fie
trebuincioasă învăţătură, înapoin-du-ţi în schimb multe
învăţături ce mi-ai dat, întinde-mi mîna ta, bunul meu învăţător".
Şi a mişcat degetul mîinii sale care ardea, şi mi-a căzut pe mînă
un strop mic din sudoarea lui şi mi s-a părut că-mi găurise mîna,
încît multe zile mi-a rămas semnul, numai că eu m-am ferit să-l
arăt cuiva. Apoi a dispărut printre morminte, şi a doua zi
dimineaţa am aflat că trupul acela care mă spăimîntase atît de
mult zăcea mort la picioarele stîncii.
Berengario gîfîia şi plîngea. Guglielmo l-a întrebat:
— Şi de ce îţi spunea bunul meu învăţător ? Aveaţi aceeaşi vîrstă.
Oare l-ai învăţat ceva ?
Berengario şi-a ascuns chipul, trăgîndu-şi gluga pe faţă, şi a căzut
în genunchi, îmbrăţişînd picioarele lui Guglielmo :
— Nu ştiu, nu ştiu de ce-mi spunea aşa, eu nu l-am învăţat nMiic!
şi a izbucnit în suspine. Mi-e teamă, părinte, vreau să
119
mă spovedesc domniei tale, îndurare, un diavol îmi mănîncă
măruntaiele.
Guglielmo l-a îndepărtat de la el şi i-a întins mîna să-l ] ridice.
— Nu, Berengario, i-a spus, nu-mi cere să te spovedesc. Nu-mi
închide mie buzele, deschizîndu-le pe ale tale. Ceea ce vreau să
aflu de la tine îmi vei spune în alt chip. Iar dacă nu îmi vei spune,
voi afla eu singur. Cere-mi îndurare, dacă vrei, dar nu-mi cere
tăcere. Prea mulţi tac în abaţia asta. Spune-mi, mai degrabă, cum