Umberto Eco – Numele trandafirului

slujit cu îndemînare de scula aceea pentru domni ca săi nu-i
arate Abatelui că franciscanii erau persoane lipsite del educaţie şi
de provenienţă umilă.
încîntat cum eram de toate mîncărurile acelea alese (dupâl
atîtea zile de călătorie în care ne hrănisem cum putusem),!
pierdusem şirul lecturii care între timp înainta plină del
smerenie. M-a readus la ordine un puternic mîrîit de aprobare I
al lui Jorge, şi mi-am dat seama că asta se întîmpla cînd I
tocmai se citea un capitol din Regulă. Am înţeles motivul I
pentru care Jorge era atît de mulţumit, după ce-l ascultasem I
în după-masa aceea. De fapt lectorul spunea: „Să-l urmăm I
mereu pe profet care spune : m-am hotărît, voi veghea în calea I
mea să nu păcătuiesc cu limba mea; am pus strajă gurii mele, I
mut am devenit cu umilinţă, m-am ferit sa vorbesc chiar şi I
despre lucruri nevinovate. Şi, dacă în pasajul acesta profetul j
ne învaţă că uneori, pentru iubirea de tăcere, ar trebui să ne I
abţinem şi de la vorbele îngăduite, cu atît mai mult ar trebuii
să ne înfrînăm de la vorbele neîngăduite, pentru a scăpa de ]
pedeapsa acestui păcat!". Şi apoi urma: „Dar vorbele urîte,
prostiile şi caraghioslîcurile noi le osîndim la pedeapsa fără
de sfîrşit, în orice loc, şi nu vom îngădui ca discipolul să
deschidă gura ca să spună ceva despre toate acestea".
— Şi asta se potriveşte şi pentru discuţiile care s-au iscau astăzi,
nu s-a putut abţine să nu comenteze, încet, Jorge. Ioan Gură de
Aur a spus că Christos nu a rîs niciodată.
— Nimic din natura omenească nu-l împiedica, a observaw
Guglielmo, pentru că rîsul, cum ne învaţă teologii, este firesci
omului.
— Forte potuit sed non legitur eo usus fuisse, a spus tăioa
Jorge, citîndu-l pe Petru Cantorul.
— Manduca, jam coctum est, a şoptit Guglielmo.
— Ce ? a întrebat Jorge, care credea că se referea la vreua soi de
bucate care îi erau aduse.
— Sînt cuvintele care, după Ambrozie, au fost pronunţata de
Sfîntul Laurenţiu pus pe grătar, cînd i-a poftit pe călăi să-l
întoarcă pe partea cealaltă, aşa cum îşi aminteşte m
Prudentius în Peristephanos, a spus Guglielmo cu un aer de sfînt.
Sfîntul Laurenţiu ştia deci să rîdă şi să spună lucruri hazlii, chiar
şi numai pentru a-i înjosi pe propriii săi duşmani
100
.__Ceea ce arată că rîsul este un lucru foarte aproape de
moartea şi distrugerea trupului, i-a întors-o cu un mormăit Jorge,