Umberto Eco – Numele trandafirului

Ubertino, şoaptele în legătură cu trecutul lui Salvatore şi al
chelarului, aluziile tot mai dese la călugăraşi şi la călugări
minoriţi pe care le auzisem în zilele acelea, şovăiala maestrului
meu cînd venea vorba de fra Dolcino... Un şir de imagini începea
să se recompună în mintea mea. De exemplu, în vreme ce veneam
încoace pe drumul spre abaţie, întîlnisem de cel puţin două ori
procesiuni de flagelaţi. O dată oamenii din locul acela îi priveau
ca pe nişte sfinţi, altă dată începeau să şoptească despre ei că
sînt eretici. Şi totuşi, era vorba despre aceiaşi oameni. Mergeau în
şiruri, doi cîte doi, pe străzile oraşului, acoperiţi doar ca să nu le
fie ruşine, deşi lăsaseră cu totul în urmă acest simţămînt. Fiecare
avea în mînă un flagel - un bici - de piele, şi se loveau pe umeri
pînă la sînge, vărsînd lacrimi din belşug, ca şi cum ar fi văzut cu
ochii lor patimile Mîntuitorului, cerînd cu un cîntec plin de jale
mila şi îndurarea Domnului şi ajutorul Sfintei Fecioare. Nu
numai ziua, dar şi noaptea, cu luminările aprinse, în asprimea
iernii, umblau în grupuri mari prin jurul bisericilor, se
prosternau cu umilinţă în faţa altarelor, avînd în frunte sacerdoţi
cu luminări şi steaguri, şi nu numai femei şi bărbaţi din popor, ci
şi matroane nobile şi negustori... Şi atunci vedeai
125
mari acte de pocăinţă, cei ce furaseră dădeau îndărăt pe ce
puseseră mîna, alţii îşi mărturiseau crimele.
Dar Guglielmo îi privise cu răceală şi-mi spusese că aceea nu era
pocăinţă. Vorbise mai degrabă cum făcuse şi ceva mai înainte,
dimineaţa, spunînd că perioada marii purificări prin pocăinţă se
terminase, şi acelea erau felurile în care predicatorii înşişi
organizau pocăinţele mulţimilor, tocmai ca să nu cadă pradă altor
pofte de pocăinţă care - aceea - era eretică, şi-i înfricoşa pe toţi.
Dar nu izbuteam să înţeleg deosebirea, dacă era totuşi vreuna. Mi
se părea că deosebirea nu venea de la gesturile unuia sau altuia,
ci din felul cum Biserica privea un gest sau altul.
îmi aminteam de discuţia cu Ubertino. Guglielmo fusese fără
îndoială răutăcios, încercase să-i spună că era mică diferenţa
dintre credinţa lui mistică (şi ortodoxă) şi credinţa greşită a
ereticilor. Ubertino se ruşinase de asta, ca unul ce vede bine
diferenţa. Impresia pe care o aveam în această privinţă era că el
se deosebea tocmai prin aceea că vedea deosebirea. Guglielmo se
sustrăsese îndatoririlor Inchiziţiei pentru că nu mai ştia s-o vadă.
De-asta nu izbutea să-mi vorbească mie despre acel misterios fra
Dolcino. Dar atunci era foarte clar (îmi spuneam) că Guglielmo
pierduse puterea de la Dumnezeu, care nu numai că te învaţă