Umberto Eco – Numele trandafirului

curios, şi eu am consimţit, nebănuind că documentele erau de
natură eretică, şi nici măcar nu le-am citit... punîndu-le...
punîndu-le în cel mai ferit ascunziş al bibliotecii, şi de atunci am
uitat de faptul acela, pînă cînd azi-dimineaţă signor inchizitorul
mi-a amintit de ele, şi atunci m-am dus să le caut şi i le-am dat...
Abatele a luat cuvîntul, încruntat:
— De ce nu m-ai informat de înţelegerea aceasta a ta cu chelarul
? Biblioteca nu este menită să păstreze lucrurile personale ale
călugărilor.
Abatele arătase limpede că abaţia nu avea nimic de-a face cu
treaba aceea.
— Signore, a răspuns încurcat Malachia, lucrul mi se păruse de
prea mică însemnătate.
— Desigur, desigur, a spus Bernardo pe un ton prietenos, avem
cu toţii convingerea că bibliotecarul s-a purtat cu bună-credinţă,
şi sinceritatea cu care a colaborat cu acest tribunal stă mărturie.
O rog frăţeşte pe magnificenţa voastră să nu-l împovăraţi de acea
străveche nebăgare de seamă. Noi îl credem pe Malachia. Şi îi
cerem doar să întărească acum, sub jurămînt, dacă hîrtiile pe
care i le arăt acum sînt acelea despre care azi-dimineaţă mi-a
spus că sînt cele pe care Remigio din Varagine i le-a dat, cu ani în
urmă, după sosirea lui la abatie.
376
Arăta două pergamente pe care le scosese dintre foile puse pe
masă. Malachia le-a privit şi a spus cu voce hotărîtă:
— Jur pe Dumnezeu, tatăl atotputernic, pe Preasfînta Fecioară
Măria şi pe toţi sfinţii că aşa e şi aşa a fost.
— îmi ajunge, a spus Bernardo. Poţi pleca, Malachia din
Hildesheim.
In timp ce Malachia ieşea cu capul în jos, cu puţin înainte de a
ajunge la uşă, s-a auzit o voce ridicîndu-se din grupul de curioşi
îngrămădiţi în fundul sălii:
— Tu îi ascundeai scrisorile şi el îţi arăta curul novicilor în
bucătărie.
Au izbucnit cîteva hohote de rîs, Malachia a ieşit iute, îmbrîncind
în stînga şi-n dreapta, eu aş fi jurat că vocea era cea a lui
Aymaro, dar fraza fusese strigată în falset. Abatele, vînăt la faţă, a
urlat să se facă tăcere şi i-a ameninţat cu pedepse cumplite pe
toţi, poruncind călugărilor să golească sala. Bernardo surîdea
neruşinat, cardinalul Bertrando, dintr-o latură a sălii, se apleca
la urechea lui Jean d' Anneaux şi îi spunea ceva, la care celălalt
răspundea acoperindu-şi gura cu mîna şi aplecîndu-şi capul de