Umberto Eco – Numele trandafirului

dat fiind că atîţia alţii suferiseră de ea în acelaşi fel, şi autorii
citaţi păreau să mă fi luat tocmai pe mine de model pentru
descrierile lor.
M-au tulburat astfel paginile lui Ibn Hazm, care numeşte
dragostea o boală rebelă, avîndu-şi leacul în ea însăşi, boală în
care cine e bolnav nu vrea să se vindece, şi cine e cuprins de ea
nu vrea să-şi revină (şi Dumnezeu ştie dacă nu-i adevărat !). Miam
dat seama de ce dimineaţa fusesem atît de tulburat de tot ce
vedeam, deoarece se pare că dragostea intră pe calea ochilor, cum
spune şi Basilio d'Ancira - simptom de neasemuit cu altul —, cine
este cuprins de un rău ca acesta dă dovadă de o prea mare
veselie, în vreme ce totodată doreşte să stea deoparte şi
îndrăgeşte singurătatea (cum fusesem eu în dimineaţa aceea), iar
alte fenomene care-l însoţesc sînt neliniştea furtunoasă şi uluiala
care te ameţeşte... M-am speriat cînd am citit că îndrăgostitului
sincer, căruia i s-a luat vederea obiectului iubit, nu poate să-i
vină decît o stare de sfîrşeală, care ajunge uneori pînă acolo încît
îl pune la pat, şi atunci răul învinge mintea, înlătură somnul şi
dă leşinuri (e
323
limpede că nu ajunsesem încă în starea aceea, pentru că
lucrasem destul de bine la cercetarea bibliotecii). Dar am citit cu
spaimă că, dacă boala se înrăutăţeşte, poate veni moartea, şi mam
întrebat dacă bucuria pe care mi-o dădea fata, gîn-dind la ea,
preţuia cît acest sacrificiu suprem, lăsînd deoparte orice dreaptă
judecată asupra sănătăţii sufletului.
Şi pentru că am găsit un alt citat din Basilio, după care „qui
animam corpori per uitia conturbationesque commiscent, utrinque
quod habet utilem ad vitam necessarium demoliun-tur, animamque
lucidam ac nitidam carnalium voluptatum limo perturbant, et
corporis munditiam atque nitorem hac ratione miscentes, inutile hoc
ad vitae officia ostendunt". Situaţie disperată în care nu voiam să
mă găsesc.
Am aflat, de asemenea, dintr-o frază a Sfintei Hildegarde, că acea
umoare melancolică pe care o simţisem în timpul zilei şi pe care o
puneam pe seama dulcelui sentiment de suferinţă din pricina
lipsei fetei, seamănă în chip primejdios cu sentimentul pe care îl
încearcă cine se abate de la starea armonioasă şi perfectă pe care
omul o încearcă în paradis, şi că această melancolie „nigra et
amara" este dată de suflarea şarpelui şi de insinuarea diavolului.
Idee împărtăşită şi de necredincioşi la fel de înţelepţi, pentru că
mi-au căzut sub ochi rîndurile atribuite lui Abu Bakr-Muhammad