Umberto Eco – Numele trandafirului

una sub fiecare fereastră. Şi, cum ferestrele erau patruzeci
(număr cu adevărat perfect, datorat înzecirii patrulaterului, ca şi
cum zece porunci ar fi fost proslăvite de cele patru virtuţi
cardinale), patruzeci de călugări ar fi putut lucra în acelaşi timp,
chiar dacă în acel moment nu erau decît vreo treizeci. Severino
ne-a lămurit că toţi călugării care lucrau în scriptorium erau
scutiţi de slujbele de la orele tertia, sexta şi nona pentru a nu-şi
întrerupe munca în orele cu lumină şi îşi conteneau activitatea
numai la apusul soarelui, pentru vesper.
Locurile cele mai luminoase erau oprite pentru anticari, pentru
miniaturiştii cei mai pricepuţi, pentru caligrafi şi copişti. Fiecare
masă avea tot ce trebuia pentru pictarea miniaturilor şi pentru
copiat: sticluţe cu cerneluri, pene fine, pe care nişte călugări le
ascuţeau cu cuţite ascuţite, piatră ponce pentru a netezi
pergamentul, rigle pentru trasatul liniilor pe care avea să se
înşiruie scrierea. Alături de fiecare scrib, sau în capul planului
înclinat al fiecărei mese, se afla un pupitru pe care sta codicele de
copiat, pagina acoperită cu ornamente care încadrau rîndul ce se
transcria în acel moment. Şi unii aveau cerneluri de aur sau în
alte culori, a|ţii, în schimb, stăteau doar şi citeau cărţi, şi făceau
însem-&ri pe caietele sau tăbliţele lor personale.
77
De altfel, nu am avut timp să iau seama la munca lor,, deoarece
ne-a ieşit în întîmpinare bibliotecarul, care aflasem deja că era
Malachia din Hildesheim. Chipul lui încerca să-şi potrivească o
expresie de bună primire, dar nu m-am putut reţine să nu mă
înfior în faţa unei fizionomii atît de neobişnuite. Făptura lui era
înaltă şi, deşi din cale-afară de slabă, membrele sale erau mari şi
lipsite de graţie. Cum înainta cu. paşi mari, înfăşurat în
veşmîntul negru al ordinului, era ceva j care te neliniştea în felul
cum arăta. Gluga, pe care, venind de-afară, abia şi-o trăsese de
pe cap, arunca o umbră pe paloa- L rea chipului său şi dădea un
nu ştiu ce dureros marilor săi I ochi melancolici. în fizionomia lui
se afla ceva de felul urmelor \ I mai multor pasiuni pe care voinţa
le disciplinase, dar părînd!'' să fi fixat acele trăsături pe care
acum încetaseră să le mai anime. Mâhnirea şi severitatea
precumpăneau în liniile-chipului său, şi ochii îi erau atît de
stăruitori, încît dintr-ol singură privire izbuteau să pătrundă în
inima celui ce-i vorbea şi să-i citească gîndurile tainice, astfel
încît cu greu se putea îngădui cercetarea lor şi erai îndemnat să
nu-i mai întîlneşti
a doua oară.