[Laura_Hillenbrand]_De_Neînvins

Louie s-a căţărat înapoi în cală şi a privit. Când Phil forţase
avionul să iasă din picaj, imensa forţă gravitaţională
dislocase rezervoarele auxiliare suficient de mult încât să
blocheze uşile. Nu se putea face nimic. Cu trapa deschisă
frecându-se de aer, avionul consuma mult mai mult
combustibil decât de obicei. Dat fiind că şi aşa misiunea
solicita la maximum rezervele de combustibil ale avionului,
această veste nu era deloc bună.
Oamenii din echipaj nu aveau altceva de făcut decât să
aştepte şi să spere. Şi-au împărţit suc de ananas şi
sandviciuri cu friptură de vită. Louie era epuizat, atât din
cauza luptei, cât şi din pricina trepidaţiilor neîntrerupte ale
avionului. Privea pe geam fără ţintă, somnoros, spre stelele
care se zăreau câteodată printre nori.
La 120 km de Wake, unul dintre oameni s-a uitat în urmă.
Încă se mai vedea insula în flăcări.
Când s-a luminat deasupra Pacificului, generalul de
brigadă Howard K. Ramey stătea în picioare lângă pista din
Midway, scrutând norii în aşteptarea bombardierelor sale.
Chipul îi era încruntat. La 60 m deasupra Pacificului plutea
un val de ceaţă şi ploua. În anumite zone, vizibilitatea era
doar de câţiva metri. Să găseşti minusculul şi platul Midway
pe ceaţa asta era extrem de dificil. Şi se mai punea şi
problema dacă bombardierele aveau destul combustibil
pentru a ajunge acasă.
A apărut un avion, apoi altul şi altul. Au aterizat unul
după altul, toate cu foarte puţin combustibil, unul dintre ele
cu un motor mort. Super Man nu se vedea.
Acolo, în ceaţă, Phil trebuie să se fi uitat la indicatorul de
combustibil şi a ştiut că are probleme. Cu trapa deschisă de
la cala bombelor şi cu vântul urlând prin fuzelajul avionului,
consumase aproape tot combustibilul. Rezervorul era
aproape gol. Nu ştia dacă va putea găsi Midway şi nu avea
destul combustibil pentru a face mai multe încercări de
aterizare. În sfârşit, pe la 8 dimineaţa, a zărit prin ceaţă
*
— 111 —