[Laura_Hillenbrand]_De_Neînvins

Capitolul 24
Vânătoarea
După ce a îngheţat o zi întreagă în zona de carantină de la
Omori, Louie a fost condus în lagărul propriu-zis, un
complex de detenţie enorm, în care se aflau aproximativ 900
de prizonieri. 1 A trecut pe lângă un lung şir de barăci, până
când a ajuns la aceea în care fusese repartizat. Când a intrat
în baraca respectivă, a fost salutat de mai mulţi prizonieri de
război. Unul dintre ei i-a dat o cană de ceai fierbinte ca să-şi
încălzească mâinile îngheţate. Un prizonier scoţian s-a
apropiat de el cu o linguriţă şi un ciorap, care era umplut
până la refuz cu ceva. A băgat linguriţa în ciorap şi a pus
două linguriţe de zahăr cu vârf în cana de ceai a lui Louie.
Pentru orice prizonier de război, zahărul era un lucru
deosebit de valoros, iar Louie nu-şi putea explica în ce fel
reuşise omul acela să obţină un ciorap plin cu zahăr.
În timp ce îşi sorbea ceaiul cu înghiţituri mici, Louie le-a
fost prezentat celor doi şefi de baracă, locotenentul britanic
Tom Wade şi locotenentul american Bob Martindale, care au
început să-l înveţe cum stăteau lucrurile la Omori. I-au
vorbit despre caporalul care se năpustise asupra lui la
poartă. I-au spus că respectivul se numea Watanabe, dar l-
au sfătuit pe Louie să nu-i pronunţe numele, atunci când
vorbea despre el. Watanabe era atât de paranoic încât se
ascundea prin spatele barăcilor, aşteptând ca prizonierii să
vorbească despre el, astfel încât să le poată aplica pedepse
corporale folosindu-se de acest pretext. Când vorbeau despre
el, oamenii foloseau tot felul de porecle, cum ar fi „Animalul”,
„Steagul cel Mare”, „Micul Napoleon” şi, mai frecvent,
„Pasărea”, porecla fiind aleasă tocmai pentru că nu avea în
sine nicio conotaţie peiorativă, neexistând pericolul ca
1 Louis Zamperini, interviu telefonic.
— 320 —