[Laura_Hillenbrand]_De_Neînvins

Capitolul 21
Credinţă
În spatele liceului din Torrance se afla un pâlc de copaci.
În multe seri din lunile în care fratele ei era dat dispărut,
Sylvia Zamperini Flammer se ducea în spatele liceului, parca
maşina sub copacii aceia şi stătea singură acolo, în liniştea
întunecată. În timp ce maşina se răcorea pe asfalt, pe obrajii
Sylviei lacrimile curgeau şiroaie. Uneori plângea în hohote,
ştiind că n-o vede nimeni. După câteva minute îşi ştergea
lacrimile, se aduna şi pornea maşina. 1
Pe drumul spre casă, se gândea ce minciună să mai
inventeze pentru a explica de ce îi luase atât de mult timp
drumul până la poştă. Nu voia să ştie nimeni cât de îngrozită
era.
În Torrance, telegrama din 4 iunie 1943, care anunţa
dispariţia lui Louie, a fost urmată de o tăcere cumplită. Au
trecut săptămâni la rând, iar operaţiunile de căutare ale
armatei nu descopereau nici urmă de Louie, nimic în
legătură cu echipajul sau cu avionul său. În oraş, speranţa
se evaporase. Când ieşeau din casă, cei din familia Zamperini
vedeau pe chipurile vecinilor numai compasiune.
Însă în casa albă de pe Gramercy Avenue se simţea o altă
atmosferă. În primele zile după primirea telegramei, Louise
Zamperini a început să capete convingerea că fiul ei trăieşte.
Soţul şi copiii credeau la fel. Au trecut zile, apoi săptămâni,
primăvara s-a făcut vară, dar nu sosea nicio noutate. Însă
convingerea familiei a rămas nestrămutată. Pentru ei, Louie
era tot acolo, vorbeau despre el la timpul prezent, ca şi cum
ar fi fost undeva peste drum, ca şi cum ar fi trebuit să apară
dintr-o clipă în alta.
Familia Zamperini trecea printr-o fază de negare, nu de
1 Sylvia Flammer, interviuri telefonice, 25, 27 octombrie 2004.
— 285 —