[Laura_Hillenbrand]_De_Neînvins

vreme. În scurtă timp a ajuns să bea atât de mult, încât îşi
pierdea cunoştinţa, dar era mulţumit; pierderea cunoştinţei îl
salva de sosirea monstrului în pat. Neizbutind să-l convingă
să renunţe, Cynthia a încetat să mai iasă cu el prin localuri.
Louie o lăsa singură în fiecare seară, plecând prin oraş
pentru a uita de război.
Furia – sălbatică, iraţională şi imposibil de înfrânat – a
început să-l consume. Odată a înjurat un bărbat pentru că
traversa prea încet pe trecerea de pietoni în faţa maşinii lui,
iar acesta l-a scuipat. Louie a tras maşina pe dreapta, a sărit
afară şi, pe când Cynthia ţipa la el să înceteze, l-a lovit pe
necunoscut până l-a doborât la pământ. În altă zi, când un
bărbat dintr-un bar a lăsat din greşeală o uşă deschisă, de
care s-a lovit, Louie a provocat imediat o încăierare
stânjenitoare, care s-a sfârşit prin a-l băga pe celălalt cu
nasul în ţărână.
Mintea a început să-i deraieze. Odată stătea la bar când a
auzit un zgomot puternic şi neaşteptat, poate motorul unei
maşini. Fără să-şi dea seama, s-a trezit pe podea, tremurând;
întregul bar amuţise, toţi clienţii îl priveau fix. În altă seară,
bea ceva tărie, cu mintea rătăcindu-i, când cineva din
apropiere a răcnit ceva în cursul unei discuţii vesele cu
prietenii. Louie, cu mintea tulburată, a crezut că aude
„Keirei!”. A sărit îndărăt, cu spatele drept, cu capul ridicat,
cu inima bubuindu-i în piept, aşteptând şuieratul centurii cu
cataramă. În secunda următoare, iluzia s-a destrămat şi a
văzut că, din nou, toţi clienţii din bar se holbează la el. S-a
simţit ruşinat şi umilit.
Într-o zi, l-a copleşit un sentiment ciudat şi inexplicabil; pe
neaşteptate, războiul se simţea în jur şi înăuntrul lui nu ca o
amintire, ci ca o experienţă reală – cu toate luminile
orbitoare, scrâşnetele, duhoarea, urletele şi teroarea lui. În
secunda următoare a revenit în prezent, derutat şi
înspăimântat. A fost primul lui flashback. După aceea însă,
dacă zărea o urmă de sânge sau o încăierare într-un bar,
totul lua forma lagărului de prizonieri, iar atmosfera, lumina,
sunetele şi propriul corp erau aşa cum fuseseră, fără să
poată evada din ele. Uneori simţea păduchi şi purici
— 477 —