[Laura_Hillenbrand]_De_Neînvins

parte a uşii. Cu inima bubuind, Mutsuhiro a încercat să
decidă dacă să fugă sau să se ascundă aici. Odaia era
micuţă, presărată de perne, dar avea un dulap. A deschis cu
multă grijă uşa glisantă a dulapului şi s-a înghesuit
înăuntru. A decis să nu închidă uşa, temându-se să nu facă
zgomot. A rămas locului, cu palma peste gură pentru a-şi
înăbuşi zgomotul respiraţiei.
Uşa odăii s-a deschis. Un detectiv s-a uitat înăuntru.
— Aveţi mult spaţiu, a comentat el către familie.
A urmat o pauză, timp în care a privit în jur. Dacă s-ar fi
uitat la dulap, l-ar fi văzut pe Mutsuhiro.
— E-n regulă, a anunţat detectivul.
Uşa s-a închis. Detectivii au plecat.
Mutsuhiro dorise să rămână aici peste noapte, dar
episodul abia încheiat l-a determinat să se răzgândească. I-a
spus mamei că va încerca s-o revadă peste doi ani. După
aceea a plecat, revenind „în lumea solitudinii”, cum avea să
scrie. 1
Watanabe s-a întors în sat. Neavând succes cu vânzarea
curelelor din piele, fiul fermierului a deschis o cafenea în
localitate, iar Watanabe a devenit chelnerul lui.
Fermierul i-a făcut lui Watanabe o propunere. Mijlocirea
căsătoriilor continua să fie o practică uzuală în Japonia, iar
fermierul îi găsise o femeie potrivită. Watanabe se simţea
ispitit de idee; era singur şi nefericit, îi plăcea ideea
însurătorii. Totuşi, având în vedere situaţia în care se afla,
căsătoria părea imposibilă. A refuzat.
Tânăra respectivă a venit totuşi la el. Când fiul fermierului
s-a îmbolnăvit, ea l-a vizitat şi, fiind curios, Watanabe a
intrat în camera bolnavului ca s-o vadă. A pomenit de
romanul pe care-l citea fiul fermierului, gândindu-se că – aşa
cum avea să scrie –, „dacă ei îi plăceau cărţile, atunci
înţelegea sufletul şi greutăţile vieţii omeneşti”. 2 În
însemnările sale despre acea întâlnire, n-a menţionat dacă a
1 Mutsuhiro Watanabe, op. cit.
2 Ibidem.
— 487 —