[Laura_Hillenbrand]_De_Neînvins

care le simţeau cei mai mulţi dintre japonezi pentru semenii
lor care se predau sau erau capturaţi se revărsa şi asupra
soldaţilor din trupele aliate. Această mentalitate a creat o
atmosferă în care abuzul, sclavia şi chiar uciderea unui
prizonier de război erau considerate acceptabile, ba chiar
dezirabile. 1
Unii gardieni, îmbătaţi de puterea absolută pe care o aveau
şi îndoctrinaţi de rasism şi dezgust pentru prizonierii de
război, alunecau cu uşurinţă în sadism. Chiar şi cei mai
puţin influenţaţi de prejudecăţile propriilor culturi erau
totuşi vulnerabili în faţa instinctului agresiv. Evident că,
pentru mulţi gardieni, a fi responsabil de păzirea unor
oameni poate să fie o experienţă tulburătoare, mai ales
atunci când ţi se cere să-i privezi pe deţinuţi de necesităţile
elementare. Poate că unii gardieni şi-au obligat prizonierii să
trăiască în condiţii de dezumanizare maximă tocmai pentru a
fi siguri că le-au dat bestiilor dezgustătoare exact ceea ce
meritau să primească. Aşa că, în mod paradoxal, cele mai
grave abuzuri îndreptate împotriva prizonierilor de război din
lagăre au fost provocate de însăşi repulsia gardienilor faţă de
abuzuri.
Scriind despre copilăria lui petrecută în sclavie, Frederick
Douglass îşi aminteşte că i s-a spus că a fost cumpărat de un
bărbat care avea o soţie foarte blândă şi care nu avusese
niciodată sclavi. „Chipul ei era luminat de surâsuri îngereşti
şi vocea îi suna ca o muzică liniştitoare”, scria Douglass. L-a
copleşit cu iubire maternă, ba chiar i-a dat şi lecţii de citire,
un lucru nemaiauzit în societatea sclavagistă. Însă, după ce
Cowra este privit adesea ca o tentativă de evadare, vocea autorizată a
istoricului Harry Gordon îl descrie drept „o obligatorie sinucidere în
masă”. În timp ce unii japonezi care au rămas în lagăr s-au sinucis ori au
fost omorâţi de alţi prizonieri, cei care au fugit, inclusiv aceia care au
atacat mitralierele, au făcut tot ce le-a stat în putinţă ca australienii să-i
ucidă. Potrivit unui supravieţuitor, ei au luat armele „ca să pară agresivi
[...] şi să fie siguri că vor fi ucişi” şi aveau la ei obiecte cu care s-ar fi
sinucis dacă australienii nu ar fi făcut-o. Aceia care au reuşit să scape s-
au sinucis mai târziu, ca să nu fie prinşi din nou.
1 Yuichi Hatto, Aa, Omori Shuyojo, Kyoshin Shuppan, Tokio, 2004;
Shoichi Ishizuka, „About Naoetsu POW Camp”, Gaiko Forum, iunie 2006.
— 262 —