[Laura_Hillenbrand]_De_Neînvins

Capitolul 28
Sclavia
Louie avea să relateze că momentul în care l-a revăzut pe
Pasăre a fost cel mai cumplit din viaţa lui. Caporalul,
dimpotrivă, era fericit ca un copil în ziua aniversării sale.
Părea să fie sigur că prizonierii se bucură să-l revadă. 1
Fitzgerald a ieşit în faţă, sprijinit în cârje, ca să-şi asume
rolul de prizonier cu cel mai înalt rang. Pasărea le-a spus că,
la fel ca la Omori, el deţine comanda şi că deţinuţii au
datoria să-i execute ordinele. Le-a mai comunicat că va face
totul astfel încât să aibă control deplin asupra acestui lagăr,
exact ca la Omori.
Încercând să-şi depăşească starea de şoc, Louie s-a târât
cu greu prin zăpadă spre cazarmă, o clădire cu două niveluri
aşezată pe o stâncă ce domina râul Hokura, cu apele
îngheţate acum. Cei 300 de prizonieri aflaţi deja acolo, în
majoritate australieni, erau extrem de slabi, păreau nişte
umbre. Purtau uniformele kaki în care fuseseră capturaţi,
uzate acum de anii de folosire neîntreruptă, atât de
zdrenţăroase, încât un civil le-a comparat cu algele. Vântul,
care agita marea, şuiera şi prin crăpăturile din pereţi.
Acoperişul avea atât de multe găuri, încât ninsoarea
pătrundea fără probleme înăuntru. Clădirea era în mod
vizibil infestată de purici şi păduchi, precum şi de şobolani,
care umblau nestingheriţi prin camerele prizonierilor.
Paturile erau de fapt nişte scânduri fixate de pereţi, iar pe
post de saltele se foloseau paie de orez. Peste tot în podea se
vedeau găuri mari: prizonierii desprinseseră scândurile
duşumelelor şi le puseseră pe foc pentru a rezista
temperaturilor din acele locuri, care coborau frecvent sub
zero grade. 2
1 Frank Tinker, interviu telefonic, 20 februarie 2005.
2 Wade, op. cit., pp. 148-149, 152-153; Frank Tinker, interviu telefonic,
20 februarie 2005; Alan B. Lyon: Japanese War Crimes, Trials of the
— 374 —