[Laura_Hillenbrand]_De_Neînvins

Capitolul 29
Două sute douăzeci de lovituri
În ziua de 5 mai 1945, la ora 11.30, liniştea zonei Naoetsu
a fost tulburată de zgomotul produs de patru motoare mari.
Un B-29 se deplasa pe o traiectorie circulară, survolând
Naoetsu. Sirenele au început să urle, dar supraveghetorii din
combinatul siderurgic le-au ignorat. Prizonierii de război au
continuat să lucreze la furnale. Apoi s-a auzit o bubuitură
infernală, iar în interiorul combinatului a început să ningă.
De fapt, nu era zăpadă, ci o cantitate enormă de praf, care
cădea de pe căpriorii clădirii. Ceva zguduise puternic
combinatul siderurgic. Supraveghetorii şi-au spus că,
probabil, a explodat un transformator, aşa că le-au ordonat
prizonierilor să-şi continue lucrul.
În clipa următoare, un muncitor a venit în fugă şi i-a spus
ceva unui supraveghetor. Japonezii au lăsat totul baltă. Nu
le-a mai păsat nici de prizonierii de război. Au fugit în
adăposturile antiaeriene de pe malul mării. Dându-şi seama
că doar un B-29 putea pune pe fugă un supraveghetor,
prizonierii s-au strâns cu toţii într-o încăpere şi s-au rugat să
nu fie bombardaţi. 1
Rugăciunile le-au fost ascultate. Bombele provenind de la
avionul B-29 au făcut cratere pe un câmp din apropiere, fără
a lovi combinatul siderurgic. A durat o oră până când
oamenii, liberi sau captivi, s-au liniştit. Gardienii şi-au bătut
joc în faţa prizonierilor de incompetenţa aviatorilor
americani. I-au dus chiar să vadă pe rând toate craterele, ca
să le arate cât de penibil îşi rataseră bombele ţinta. Însă
rămâneau speriaţi. Un raid aerian nu însemna doar câteva
cratere pe terenul unui fermier. Şi toată lumea ştia acest
lucru. Pentru prizonierii de război, care nu ştiau absolut
1 Wall, op. cit., p. 299; John Cook, interviu prin e-mail, 30 octombrie
2004.
— 388 —