[Laura_Hillenbrand]_De_Neînvins

Capitolul 6
Sicriul zburător
Pe când avioanele japoneze zburau deasupra insulei Oahu,
la vreo 3.000 km spre vest, câţiva infanterişti din Marină
luau micul dejun într-un cort dezordonat din atolul Wake.
Extrem de mic, fără rezerve proprii de apă, Wake ar fi fost un
atol absolut inutil dacă nu ar fi avut un avantaj enorm:
poziţia din largul Pacificului, care făcea din el locul ideal
pentru o bază aeriană. Aşa se face că acest atol devenise
acum căminul unui fugar şi al unui număr de aproape cinci
sute de soldaţi americani plictisiţi, majoritatea făcând parte
din Marină. În afară de alimentarea ocazională a avioanelor
de la Pan American World Airways, nimic interesant nu se
întâmpla aici. Dar în acea dimineaţă de decembrie, chiar în
clipa în care soldaţii au început să-şi mănânce clătitele, s-a
auzit urletul sirenei care anunţa raiduri aeriene. 1 Până la
prânz, cerul se umpluse de bombardiere japoneze, clădirile
explodau şi soldaţii speriaţi care se aflau pe cei 8 km de coral
s-au trezit în faţa celui de-Al Doilea Război Mondial.
În dimineaţa aceea, întregul Pacific era prins în aceeaşi
poveste. În mai puţin de două ore petrecute deasupra bazei
de la Pearl Harbor, japonezii reuşiseră să afecteze grav flota
americană şi să ucidă peste 2.400 de oameni. Aproape
simultan, au atacat Thailanda, Shanghai, Malaezia, Filipine,
Guam, Midway şi Wake. Atacul japonezilor începuse din
prima zi cu o violenţă năucitoare.
În America, invazia era aşteptată din clipă în clipă. La mai
puţin de o oră după bombardamentul lansat de japonezi în
Hawaii, în golful San Francisco s-au plasat mine. La
Washington, ministrul Apărării Naţionale, Fiorello La
Guardia, patrula pe străzile oraşului într-o maşină de poliţie,
1 Ken Marvin, interviu telefonic, 31 ianuarie 2005.
— 82 —