[Laura_Hillenbrand]_De_Neînvins

au simţit sătui. Restul cărnii duhnea, aşa că au aruncat-o
peste bord. Mai târziu, folosind aceeaşi tehnică, au mai prins
un rechin şi i-au mâncat ficatul. 1
Se pare că vestea s-a răspândit destul de repede printre
rechini; niciunul de dimensiuni mici nu s-a mai apropiat de
ei. Au venit unii mai mari, chiar şi de 3,50 m, dar Louie s-a
gândit că ar fi mai bine să nu încerce să-i prindă. Aşa că, în
curând, stomacul naufragiaţilor era din nou gol.
Mac se simţea din ce în ce mai rău. Rareori se mai mişca.
Toţi trei pierduseră o bună parte din greutatea iniţială, dar
părea că Mac slăbise cel mai mult. Ochii lui, înfundaţi în
orbite, se holbau lipsiţi de viaţă.
*
Era seară, cam în a treizecea zi. Naufragiaţii îşi urmau
rutina de culcare, umpleau cu apă barca şi se înghesuiau
unul în altul ca să se încălzească. Cerul era senin şi plin de
stele, iar luna se reflecta în apă. Au adormit.
Louie s-a trezit într-un zgomot asurzitor, cu o durere
ascuţită şi cu senzaţia de imponderabilitate. A deschis repede
ochii şi şi-a dat seama că el, Mac şi Phil se aflau în aer. S-au
prăvălit toţi într-o parte şi s-au răsucit zăpăciţi. Ceva le izbise
barca de jos în sus, cu o putere uluitoare. Rechinii din specia
care îi însoţise până atunci nu erau atât de mari încât să
poată lovi cu o asemenea forţă. Şi, oricum, nu se
comportaseră aşa până în acel moment.
S-au uitat peste bord şi au văzut cauza: un adevărat
monstru marin, ridicat la suprafaţă cu o gură imensă, albă,
cu un spate uriaş şi o aripă dorsală lungă, arătând ca o
fantomă în lumina lunii. Animalul avea pe puţin şase metri,
deci era cam de trei ori mai mare decât barca lor. Louie i-a
recunoscut trăsăturile, despre care învăţase la cursul de
supravieţuire. Era Marele Alb. 2
În timp ce naufragiaţii se uitau la animal într-o muţenie
1 Louis Zamperini, interviu telefonic; Russell Allen Phillips, interviu
televizat, CBS, La Porte, Indiana, ianuarie 1997.
2 Louis Zamperini, interviu telefonic.
— 220 —