[Laura_Hillenbrand]_De_Neînvins

trimiteau semnale de pericol şi, de cele mai multe ori, nimeni
nu ştia dacă un avion s-a prăbuşit până când nu trecea
timpul estimat pentru întoarcerea la bază, ceea ce putea
însemna chiar şi 16 ore de la prăbuşire. Dacă absenţa nu era
remarcată până la căderea nopţii, trebuia să fie aşteptată
dimineaţa pentru începerea căutării pe calea aerului. 1 În tot
acest timp, oamenii din bărci se luptau cu durerea provocată
de răni şi cu frigul şi pluteau în derivă departe de locul
prăbuşirii.
Pentru salvatori era foarte dificil să-şi dea seama unde să-i
caute pe supravieţuitori. Pentru a păstra liniştea pe undele
radio, multe echipaje nici nu-şi comunicau poziţia în timpul
zborului, aşa că echipa de căutare nu putea decât să urmeze
traseul pe care presupunea că l-ar fi urmat în mod normal
avionul căzut. Însă avioanele căzute zburau adesea pe
distanţe uriaşe şi era foarte probabil să fi deviat la un
moment dat de la cursul stabilit. După căderea avionului,
bărcile erau purtate de vânt şi de curenţii oceanici zeci de
kilometri pe zi. Din acest motiv, aria de căutare ajungea
adesea să acopere mii de kilometri pătraţi. Cu cât bărcile
pluteau mai mult timp, cu atât se îndepărtau mai mult, iar
şansele de salvare scădeau.
Cel mai trist lucru era că, atunci când salvatorii erau
destul de norocoşi să ajungă aproape de barcă, exista
posibilitatea să nu o observe. Bărcile cu care erau dotate
avioanele mici aveau dimensiunea unei cădiţe de baie; cele
pentru avioane mari erau lungi cât înălţimea unui om. Cu
toate că avioanele de căutare zburau în general la numai 300
m deasupra nivelului apei, chiar şi de la această înălţime o
barcă putea fi uşor confundată cu spuma valurilor sau cu o
sclipire de lumină. În zilele noroase nu se vedea nimic. Multe
avioane folosite la căutări aveau o viteză de croazieră atât de
mare, încât oamenii care se uitau pe geam abia aveau timp
să zărească ceva sub ei.
1 „Air Sea Rescue 1941-1952”, USAF Historical Division, Air University,
august 1954, pp. 66-99; Departamentul de Studii Istorice al Air Force,
Bolling AFB, Washington, D.C.
— 125 —