[Laura_Hillenbrand]_De_Neînvins

se afla mereu în preajma reprezentanţilor Crucii Roşii şi era
foarte atent atunci când prizonierii răspundeau la întrebări
legate de viaţa în lagăr. 1 Niciun prizonier nu era atât de lipsit
de minte încât să spună adevărul. Fiecare ştia foarte bine ce
urmări ar fi avut un astfel de lucru. Louie nu a avut de ales
şi a trebuit să tacă.
Se simţea extrem de singur. Pe măsură ce continua să fie
brutalizat, devenea din ce în ce mai furios. Cumplitele
experienţe trăite în copilărie, când bătăuşii îl brutalizau în
fiecare zi şi era nevoit să meargă acasă plin de sânge, se
repetau acum. Sentimentul de revoltă ardea în el şi simţea că
nu mai poate ascunde acest lucru.
De fiecare dată când Pasărea punea mâna pe el, Louie
strângea pumnii. De fiecare dată când era lovit, îşi imagina
că-l strânge de gât. Pasărea îi cerea să-l privească în faţă, dar
el nu voia să se supună. Pasărea încerca să-l doboare, iar
Louie se clătina, dar nu cădea la pământ. Îl vedea cu coada
ochiului pe Watanabe, îi privea furios pumnii strânşi. Alţi
prizonieri l-au sfătuit pe Louie să dea dovadă de supunere
faţă de Watanabe, că poate în acest fel Pasărea l-ar fi lăsat în
pace. Însă Louie nu reuşea pur şi simplu să urmeze acest
sfat. Când îl privea pe caporal, în ochii americanului nu se
putea citi decât ură. Pentru Watanabe, care îşi făcuse un
scop în viaţă din a-i sili pe oameni să i se supună, sfidarea
manifestată de Louie era intolerabilă, reprezenta o ofensă
personală. 2
Se întâmpla din ce în ce mai frecvent ca prizonierii de
război să audă sirenele care anunţau raiduri aeriene,
răsunând de dincolo de golf, din Tokio. Erau alarme false,
dar speranţele prizonierilor creşteau. Louie se uita spre cerul
pustiu şi spera ca bombardierele să-şi facă apariţia înainte
ca Pasărea să-l ucidă.
În ziua de miercuri, 18 octombrie 1944, la ora 6.30 GMT,
Radio Tokio începea să transmită un program numit Postman
1 Martindale, op. cit., p123; Louis Zamperini, interviu telefonic.
2 Louis Zamperini, interviu telefonic.
— 331 —