Revista Haemus nr. 30-32 - Libraria pentru toti

Pe de altă parte, teatrul ocupă un loc deosebit în cadrul literaturii. Arta
spectacolului este un domeniu vast, în care se integrează elemente de
mimică, de dans, de muzică, care departe de a fi simple podoabe, sunt parte
constitutivă a jocului, aidoma declamaţiei.
Bucureşti, decembrie 2007
1. Sistemul dramatic
Teatrul este o artă a mimes-ului. În cartea a III-a a Republicii, Platon pune
faţă în faţă două moduri de scriere: mimes-ul, sau imitarea perfectă, în care
autorul creează iluzia că nu este el cel care vorbeşte, ci personajele sale, şi
diegesis, o povestire pură în care el vorbeşte în nume propriu. „Nu există
povestire când (autorul) raportează, fie diversele discursuri pronunţate, fie
evenimentele intercalate între discursuri. Avem de-a face cu un fel de
povestire opus celuilalt când, preluând cuvintele poetului care separă
discursurile, se păstrează doar dialogul. (…). Comedia şi tragedia comportă
un fel de completare imitativă”. Tratându-l teatrul de pe poziţiile stricte ale
unui cititor (şi nu ale spectatorului, deoarece el nu vorbeşte de joc), Platon
defineşte scrierea dramatică prin intermediul dialogului. De fapt, jocul acela
care se realizează în spectacol este prezent în însăşi inima scrierii făcând-ul
performant. Este tocmai jocul - nu doar dialogul - care permite definirea
textului dramatic, fără de care nimic nu ar lăsa să se deosebească o piesă de
teatru de un dialog didactic platonian, respectiv de dialogurile filozofice
scrise despre acest model, adică cele aparţinând lui Cicero, Voltaire sau
Diderot.
2. Dialogul sau dubla mediatizare a discursurilor
2.1. Opacitatea textului dramatic
Opacitatea textului dramatic provine de la faptul că dramaturgului îi lipseşte
discursul - comentariul romancierului. Scrierea sa nu este niciodată
subiectivă, orice confesiune proprie îi este interzisă, deoarece el nu se exprimă
altfel decât prin discursul personajelor sale, el însuşi fiind mediatizat prin
vocea actorului. „În poemul dramatic - scria d”Aubignac în 1657, unul dintre
cei mai mari teoreticieni ai teatrului clasic trebuie ca poetul să se explice prin
gura actorilor; el nu poate folosi alte mijloace” (La Pratique du théâtre, cartea
I, cap. VIII). Protagoniştii din Şase personaje în căutarea unui autor, de Luigi
Pirandello, ar dori să joace ele însele propria dramă, în ciuda indignării
Directorului teatrului şi a Actorilor. Aici este un vis imposibil, care sfidează
legile imuabile ale teatrului, aşa cum atrage atenţia Directorul:
…dar în teatru, domnule dragă, nu sunt personajele aceia care joacă
comedia. În teatru, sunt actorii acei care joacă. În ceea ce le priveşte
157