Revista Haemus nr. 30-32 - Libraria pentru toti

următoarea definiţie despre indicele sus menţionat: „Este raportul între
numărul de intrări şi de ieşiri ale personajului şi numărul total al scenelor”.
3.4.3. Jocul de antract
Analizele scot la lumină o sumă de micro şi de macrostructuri stilistice
antropologice care conferă replicilor unei piese de teatru o osatură mult mai
rezistentă decât acelea ale conflictului, respectiv subiectului şi construcţiei
dramatice. Iar din structurile respective rezultă un sentiment uman al
profunzimilor ce, pentru a fi adus la suprafaţă, are nevoie de uneltele
comportamentului nonverbal în primul rând, deoarece teatru fără decor
poate exista, însă un teatru fără prezenţa fizică şi elocinţa gestuală a
actorilor nu poate fi închipuit.
Anul 1767, când a debutat Pierre Augustin Caron de Beaumarchais, acest urmaş
de prim rang al lui Molière, piesa Eugénie, reprezintă anul naşterii practice şi
teoretice a jocului din antract, cum îl numeşte părintele lui Figaro. Iată motivarea
minuţioaselor indicaţii de mişcare consemnate la încheierea fiecărui act al lucrării
menţionate: „Necunoscând răgaz, am socotit că acţiunea teatrală s-ar putea încerca
să se lege de un act, de cel care urmează printr-o acţiune pantomimă, ce ar
menţine concentrarea atenţiei spectatorilor fără s-o ostenească şi ar indica cele ce
se petrec în spatele scenei în timpul antractului. Am consemnat-o, între două acte.
Tot ce tinde să ofere adevărul este preţios, într-o dramă serioasă, iar iluzia ţine mai
mult de lucrurile mărunte decât de cele mari. Comedianţii francezi (premiera a
avut loc în franceză n.n.) care nu au neglijat nimic din câte ar fi nevoie pentru ca
această piesă să placă, s-au temut ca ochiul sever al publicului să nu cumva să
dezaprobe atâtea noutăţi dintr-o dată, aşa că n-au îndrăznit să se hazardeze
montând antractele. Dacă ele vor fi jucate în societate (este vorba despre teatrele
de amatori, n.n.), se va vedea că ceea ce pare indiferent atâta timp cât acţiunea nu
s-a înfiripat, devine suficient de important între ultimele acte”.
Remarcăm dorinţa autorului de a îmbunătăţi condiţiile spectacolului,
îmbunătăţirea - mici scenete suplimentare, caracterizate printr-o acţiune scurtă
din care se omite cuvântul - care e motivată prin aceea că îmbogăţeşte mesajul
(adevărul, spune scriitorul) textului transmis prin dialog. Aceste scenete sunt
astfel concepute încât evoluează de la o aparentă lipsă de importanţă către o
necesară integrare în complexitatea dramei, revelate în timp. Textul sus-citat
mai este important pentru două idei. Beaumarchais se pronunţă, în cuprinsul lui,
în chip categoric în favoarea realismului în teatru („tot ce tinde să ofere adevărul
este preţios într-o dramă serioasă, iar iluzia ţine mai mult de lucrurile mărunte
decât de cele mari”). În privinţa actului de creaţie, Beaumarchais se arată
deosebit de interesat de cele întâmplate personajelor în timpul absenţei lor din
scenă, ceea ce dovedeşte cât de complexă este harta mişcărilor în spaţiu,
165