Revista Haemus nr. 30-32 - Libraria pentru toti

Practic, nu există niciodată în dialog un portret propriu-zis. Ar fi îndeajuns în
acest cadru să comparăm Harpagon cu unchiul Grandet, descrişi atât de
minuţios de Balzac, ca să măsurăm tot ceea ce ne scapă din personajul lui
Molière. Se ştie că, prin portret se înţeleg toate detaliile care îl informează pe
spectator în legătură cu personajul respectiv: aspectul fizic, poziţia socială,
caracterul său… Ce ştim însă noi despre corpul personajului dramatic, despre
veşmintele şi „măştile” care îl dezvăluie sau îl ascund? Ce ni se spune nouă
despre relaţiile sale familiale, despre biografia şi trecutul său? Personajul din
scenă este prezentat de către actor. Portretul personajului este creat tocmai de
către acesta din urmă cu „ajutorul” corpului, costumului şi glasului său.
Diferenţa între portretul personajului dramatic şi celui de roman este ca între
modul de a aborda un tablou, unde prima percepţie este imediată, spaţială,
vizuală, toate elementele fiind pătrunse aproape simultan, deşi mai târziu
unele dintre ele sunt analizate prin ochi şi prin lecturare, unde percepţia este
temporală, progresivă, fragmentată şi nu se poate opera decât prin abordarea
elementelor succesive. Dar acest portret global, oferit spectatorilor, prin
prezenţa vie a actorului, va fi nuanţată necontenit prin declamaţie, prin joc,
ceea ce duce spre modificarea primei impresii. Aşa este complexitatea
portretului personajului dramatic. În orice moment însă, spectatorul trebuie
să-l reconstruiască. Cititorul face o reconstrucţie mai complexă fiindcă
linearitatea lecturii îl privează de orice percepţie globală. Este tocmai această
dificultate care face ca interpretarea rolului de către actor să fie una delicată.
„Cum poate fi jucat identic un rol de către doi actori diferiţi? - se întreabă
Diderot în Paradose sur le comédien, deoarece la scriitorul cel mai clar, cel
mai precis, cel mai energic, cuvintele nu sunt şi nici nu pot fi semne apropiate
ale unui gând, ale unui sentiment, sau ale unei idei; semne, a căror mişcare,
respectiv gest, ton, chip, ochi, circumstanţele date completează valoarea”.
Pentru a înţelege textul dramatic, de fapt ne lipseşte o parte a viziunii
autorului. Ar fi trebuit să putem pătrunde în ceea ce Ionesco numea „platoul
meu interior”.
În sfârşit, portretul în teatru ne oferă informaţii despre relaţiile între două
personaje (fiindcă el ne oferă în acelaşi timp date despre cel care acţionează şi cel
cu care el are legătură), în timp ce în universul romanului, odată dezvăluit
personajul, portretul este cu adevărat descriptiv.
Aşadar, genul dramatic nu permite existenţa portretului, căci descrierea ar
întrerupe acţiunea, ar arunca personajul într-o imobilitate incompatibilă cu
impresia de viaţă pe care trebuie s-o creeze.
3. Acţiunea dramatică
3.1. Conflictul
161