Revista Haemus nr. 30-32 - Libraria pentru toti

tulburat, veşmintele îi sunt în dezordine, părul despletit, n-are colier, n-a dat
cu ruj şi e complet nepieptănată” (p. 348).
Aşa cum a făgăduit Beaumarchais, acţiunile din antracte se dovedesc,
treptat, utile transmiterii mesajului fie din actul anterior, fie din cel următor
şi, pe măsură ce progresează, tensiunea lor se accentuează. În două dintre
ele se fac caracterizări de personaje, precise şi suplimentare: cochetăria lui
Betsy care-şi probează, pe ascuns, hainele stăpânei, ca şi incorectitudinea ei
vrednică de iertare şi, poate, grosolănia valetului care e pe punctul de a-şi
continua somnul când ceilalţi membri ai gospodăriei sunt deznădăjduiţi.
Într-adevăr, Eugénie, prima piesă a lui Beaumarchais, deschide o cale nouă
în regia teatrală, fără ca vreunul dintre regizorii contemporani să-şi
semnaleze îndatorarea faţă de el, fie prin articole sau interviuri, în caietulprogram
de sală sau măcar în amintiri. Din analiza de mai sus deducem o
regulă a comportamentelor nonverbale posibile în antract: personajele care
participă la microstructurile situaţionale create (îndeosebi pentru
schimbările la vedere şi de recuzită) trebuie să expliciteze sau să vestească
un eveniment din piesă fiind caracterizate prin acţiuni, gesturi, mimică,
atitudini etc.; dacă le lăsăm (ba, le indicăm) să fie simpli maşinişti, ieşind
din pielea personajelor, acţiunea se întrerupe, renunţăm la convenţie, ceea
ce îi răpeşte spectatorului dreptul la concentrare. Exceptând cazul unui
spectacol axat integral pe eliminarea convenţiei teatrale, această bruscă
mutare în afara sferei mesajului din text este reprobabilă; ceea ce pare
îngrijorător este că mutaţia pomenită se dovedeşte a fi cea mai generalizată,
aceasta demonstrând că lecţia lui Beaumarchais n-a găsit teren prielnic,
timp de 200 de ani, pentru a da roade în arta punerii în scenă, de unde opinia
noastră că este încă necesar să insistăm asupra ei.
169
(Va urma)