Revista Haemus nr. 30-32 - Libraria pentru toti

I-am întins mâna.
- Tu eşti D’Artagnan?
Graţie isteţimii sale, şi-a dat seama de aluzia mea la albul gâtului şi la
muşchetari. Strângându-mi mâna, mi-a răspuns:
- Tu eşti Athos?
Şi am rămas aşa: eu Athos, ea D’Artagnan.
Am şi eu mijloacele mele de a cunoaşte oamenii (în măsura în care pot fi
cunoscuţi): modul cum îţi dau mâna şi modul cum scriu. Pe Domnişoara L.
până atunci o cunoşteam după scris. Analiza mea spunea: isteţime,
delicateţe, sensibilitate, feminitate, claritate, entuziasm, activitate. Când un
D’Artagnan româno-polonez mi-a strâns mâna cu atâta căldură
prietenească, mi-am dat seama că analiza mea nu greşise.
Oamenii dubioşi au o manieră flegmatică în a da mâna, o mână moale,
lipsită de viaţă.
- Câţi ani ai D’Artagnan?
(Fetelor nu trebuie să le cer ce vârstă au, pentru mine însă domnişoara L., cu
sunet polonez la sfârşit, nu era Maria-Magdalena L., ci tovarăşul meu mai
mic D’Artagnan).
- Am exact şaptesprezece ani, Athos.
Genele domnişoarei L. i s-au mişcat aidoma apei la mare, iar privirea-i era
deschisă – oglindă a sufletului.
Nu era foarte frumoasă Maria-Magdalena, acea primăvară de şaptesprezece
ani, acea strigare de aprilie, acea privire deschisă, acele gene ce băteau
neîncetat ca mercurul, îi ofereau o frumuseţe deosebită, de care nu se
bucurau celelalte fete de vârsta ei, copii banale ale fetişcanelor-tip ale
peliculei cinematografice americane. Câteva din poeziile „tovarăşului”
D’Artagnan fuseseră publicate în ziare şi reviste locale, precum şi într-un
periodic al tineretului catolic, care apărea în capitală. Se deosebeau prin
avânturi frumoase, curate, limpezi, spre Dumnezeu, spre viaţă, spre lumină.
Reflectau un suflet proaspăt, ca florile, ca roua grădinii în care fuseseră
scrise.
E un nume care, fără îndoială, se va înălţa dacă îşi va continua drumul larg.
Dacă „tovarăşul” D’Artagnan, care, de şapte ani încoace, era totdeauna
primul în clasă, comitea unele greşeli în privinţa ritmului şi a metricii, la
pian cânta fără niciun cusur.
Iar eu, omul chinuit al capitalei, ce mi-o udasem de atâtea ori peniţa în fiere,
am stat şi am auzit ore în şir fanteziile degetelor albe ale Domnişoarei L. Mi
le-a repetat de câteva ori cântecul lui Solveig de Peer Gynt, o serie de
cântece fine ale spiritului polonez, precum şi un număr de cântece populare
româneşti, pline de lirism şi nostalgie.
Ferestrele erau deschise. Merele înflorite. Picături de ploaie pe frunze şi flori.
Iar mâinile „tovarăşului” D’Artagnan alergau neîncetat peste clapele pianului.
374