Revista Haemus nr. 30-32 - Libraria pentru toti

Personajele ies în faţa noastră în acţiune, verbalizată mai des, dar câteodată
exprimată printr-un joc mut. Scena, locul conflictului, este totdeauna câmpul
de bătălie. În teatrul grec războiul îi pune deseori pe eroi în acţiune. Cei Şapte
contra Thebei de Eschil oferă spectacolul luptei gigantice între doi fraţi
duşmani - Eteocle şi Polynice. Lupta între regate adversare sau între
pretendenţi la tron este obiectul mai multor drame shakespeariene: Ricard III,
Macbeth. Confruntarea armatelor opune totodată două tabere militare (este
faimoasa bătălie din Dunsinane între Macbeth şi armata lui Malcolm), şi între
doi eroi (Hamlet şi prietenul său Laert se omoară reciproc cu săbii). Teatrul
clasic oferă povestirea a numeroase bătălii: Rodrigue omoară tatăl lui
Chimene pentru a răzbuna onoarea propriului tată, apoi preia conducerea unei
armate care urmăreşte gonirea maurilor. Drama romantică, de asemenea,
multiplică scenele de luptă. Hernani, gonitul din totdeauna, îşi scoate cu
mândrie sabia. Combatanţii se măsoară uneori prin cuvânt şi tocmai atunci
manifestările de sfidare violentă trec prin altercaţii verbale. Este tocmai
datorită unei răniri în amor propriu că Ulisse vine la sfârşitul bătrânului
Philoctete de Sofocle. Amanţii geloşi, la Racine, se omoară în confruntări
nemiloase. Lupta a schimbat formă; armele, devenite verbale, sunt tot atât de
periculoase, ba chiar fatale, creând răni care nu pot fi vindecate niciodată. La
Molière, o servitoare fidelă şi ataşată familiei, face necontenit eforturi ca
personajul principal să pună capăt actelor sale nebune periclitează însăşi
existenţa întregii case. În piesele bulevardiene, soţ şi soţie luptă, fiecare în
parte, să-şi păstreze secretul aventurilor salvând totodată pacea familială.
Personajele beckettiene îşi petrec timpul torturându-se reciproc prin cuvinte
jignitoare, iar cele de Arrabal prin ritualuri sado-masochiste. Acţiunea
esenţială a tuturor pieselor lui Ionesco este disputa. Fie fizică, fie verbală,
lupta este un element constitutiv al dramaturgiei.
Această acţiune conflictuală creează între personaje relaţii simple,
transparente, atât în tragedia antică, cât şi la teatrul medieval, unde fiecare,
exprimându-se cu francheţe, îl informează pe spectator despre sine însuşi.
Începând cu clasicismul, adevărul personajului nu se mai naşte numai din
ceea ce el spune, ci şi din raportul său cu ceilalţi. Dat fiind că lupta poate fi
mută sau dialogată, trebuie să fim atenţi - mai ales la lectură, unde există
pericolul să uităm de existenţa celor care tac - în prezenţa scenică a unui
personaj. În „Stratégie des personnages dramatiques” (Sémiologie de la
représentation, Bruxelles, Éd. Complexe, 1975), Solomon Marcus sfătuieşte
să măsurăm scara de verbalizare a conflictului, adică importanţa relativă a
structurilor verbale, respectiv scenice, studiind raportul între numărul de
„prezenţe-replici” şi numărul „prezenţelor scenice” (unde personajul nu
vorbeşte) al aceluiaşi personaj.
162